Rezilienţă şi serendipitate

"A trăi este o artă, a supravieţui este comun."

Secolul XXI – secolul vitezei, al tehnologiei şi al societăţii de consum. Un secol al individualismului care supravieţuieşte şi se propagă de la generaţie la generaţie, printr-un sistem de valori greşit ce are ca puncte comune egoismul şi indolenţa.

Violenţa, agresivitatea, abuzurile atât fizice cât şi psihice, trauma şi toate formele de stress, sunt fenomene intens răspândite, care afectează nu doar individul dar şi grupurile sociale. Datorită acestor factori negativi şi a faptului că individul tinde să se ascundă de realitatea vieţii şi să-i supravieţuiască, cel mult, psihologia modernă, încearcă să vină în ajutor accentuând latura spirituală şi cea a dezvoltării personale.

Consilieri, psihoterapeuţi, psihiatrii, de la Dr. Wayne W. Dyer ce propune în cărţile sale metode de auto-ajutorare şi auto-motivaţie, până la Anne Ancelin Schützenberger – psiholog, psihoterapeut, profesor emerit, printre fondatorii psihodramei şi întemeietoare a psihogenealogiei, ca şi mulţi alţii, propun diverse metode şi tehnici de adaptare psihologică – de rezilienţă şi de serendipitate.

Literatura de specialitate conţine o vastă plajă de articole care au ca subiect principal conceptul de rezilienţă.

Articole cu privire la acest concept datează de prin anii ’70, Garmezy fiind cel care a publicat în 1973 primul studiu despre rezilienţă.

Ce este, asadar, rezilienţa psihologică? 

Rezilienţa psihologică poate fi explicată drept capacitatea individului de a suporta stresori fără a manisfesta disfuncţii psihologice, boli psihice sau o dispoziţie negativă persistentă.

Stresorii sau factorii de risc sunt numeroşi şi ei pot fi acuţi sau cronici : moartea cuiva drag, o boală cronică, abuzul emoţional  sau psihic, sărăcia, violenţa, etc.

Abilitatea de coping reprezintă procesul central în construirea rezilienţei. Rezilienţa mai presupune şi o gamă de trăsături de personalitate care servesc ca resurse de rezistenţă atunci când suntem confruntaţi cu situaţii de distres.

Rezilienţa poate fi evidenţiată prin trei elemente: provocarea – perceperea schimbărilor din viaţă drept normale  şi naturale, şi deopotrivă drept oportunităţi spre dezvoltare personală; implicarea – găsirea unui sens în acţiunile proprii şi dorinţa de participare activă; şi controlul – presupune credinţa că acţiunile noastre pot avea un impact semnificativ asupra existenţei noastre.

Rezilienţa este în general înţeleasă drept adaptarea psihologică pozitivă a individului în circumstanţe deosebit de dificile.

Boris Cyrulnik, etolog şi neuropsihiatru francez, relatează în lucrarea sa, “O minunată nefericire”, concluziile la care a ajuns în urma cercetărilor asupra conceptului de rezilienţă, această uimitoare capacitate a fiinţei umane de a depăşi traumele şi rănile emoţionale cele mai cumplite: boala, doliu, violul, tortura, războiul.

Bazându-se pe multitudinea de cazuri reale studiate atât în cabinetul său de psihoterapie, cât şi în misiunile în străinătate – Bosnia, Cambogia, Brazilia, Rusia – autorul ne explică modul în care, şi în încercările cele mai odioase, oamenii pot să triumfe şi să aibă o viaţă normală datorită abilităţilor căpătate în copilărie.

“Când te minunezi să întâlneşti copii care triumfă asupra celor mai cumplite încercări.

Mirarea nu datează de ieri, de azi. Întotdeauna oamenii sunt uimiţi în faţa copiilor care au depăşit nenorocirile şi şi-au clădit o viaţă decentă în ciuda lor. Se „minunează” pentru că aceşti micuţi au „triumfat” asupra unei imense „suferinţe”.

Minunea şi suferinţa sunt deja asociate. Cât despre sentimentul de triumf, pentru ca el să ajungă în spiritul victimei, trebuie ca aceasta să fi avut timpul să scrie mai multe capitole din povestea sa pentru ca, întorcându-se în trecut, să poată să-şi dea seama că a învins.”

Numită “Pioner al rezilienţei”, Prof. Emmy Werner a devenit cunoscută datorită cercetărilor făcute alături de Norman Garmezy şi Michael Rutter, despre impactul războiului asupra copiilor.

În articolul publicat în “Development and Psychology” al Universităţii Cambridge din 2012, “Children and war: Risk, resilience and recovery “, Emmy Werner revine asupra studiilor făcute de-a lungul timpului asupra copiilor afectaţi de război, din întreaga lume.  Ea descrie factorii de risc şi problemele de sănătate mentală legate de impacturile negative ale mărturiei războiului, a actelor de violenţă, a pierderii membrilor familiei şi a celor apropiaţi.

Cu cât expunerea la actele de violenţă a fost mai recentă şi cu cât copiii au fost mai înaintaţi în vârstă, cu atât mai posibilă a fost apariţia sindromului posttraumatic. Cei mai afectaţi de acest sindrom fiind copiii- soldaţi, copiii ce au fost violaţi sau strămutaţi. În viaţa de adult aceşti copii dezvoltând o gamă largă de probleme medicale, în special boli cardiovasculare.

Literatura de specialitate descrie o gamă largă de probleme psihice şi medicale asociate cu copiii expuşi războiului. Cele mai comune dintre ele fiind simptome puternice ale stresului posttraumatic, depresia şi tulburările anxioase.

Cu toate ororile la care aceşti copii au fost supuşi, de-a lungul cercetărilor s-au constatat un număr de “factori de protecţie” care moderează impactul adversităţilor războiului asupra copiilor.  Printre ei se află strânsa legătură dintre părinte şi copil, sănătatea mentală a mamei, disponibilitatea altor tutori/îngrijitori ca bunicii sau fraţi/surori mai mari, suportul social al membrilor comunităţilor care au avut aceleaşi dificultăţi, în special suportul profesorilor.

Toţi aceştia ar trebui să le cultive copiilor traumatizaţi un sentiment de valoare, de apreciere, o credinţă care găseşte un scop în suferinţa lor, asumarea responsabilităţii pentru protecţia altora, restaurarea controlului în viaţă lor şi folosirea umorului şi a altruismului ca mecanisme de apărare.

Toţi aceşti factori au avut un impact pozitiv în încercarea de reziliere a copiilor aflaţi în diferite tipuri de conflicte.

S-au înregistrat schimbări psihologice pozitive la un număr de copii supravieţuitori ai războaielor, ce au fost supuşi cercetărilor în timpul vieţii adulte. Aceste cercetării  au inclus americani care s-au înrolat în armată înainte de a împlini vârsta de 18 ani şi au luptat pe fronturile din Europa şi Pacific şi germani dintre care 200.000 de băieţi cu vârste cuprinse între 9 şi 17 ani care au fost trimişi auxiliari în lupta anti-aeriană. 

Unul dintre aceşti băieţi a fost ales Cancelar al Republicii Federale Germane iar un altul avea să devină mai târziu, Papa Benedict al XVI-lea.

La fel ca şi Ioan Paul al II-lea, viaţa lui Benedict al XVI-lea a fost puternic marcată de experienţa celui de-al doilea război mondial, numai că germanul Ratzinger se afla de cealaltă parte a baricadei faţă de polonezul Wojtyla.

Joseph Ratzinger nu a făcut niciodată un secret din această etapă a vieţii lui, povestind în autobiografia sa condiţiile în care, la vârsta de 14 ani, a fost înrolat în rândurile organizaţiei tineretului nazist, Hitlerjugend.

Deşi, iniţial, cei doi fraţi Ratzinger nu au participat la întrunirile Hitlerjugend, ei au fost nevoiţi să o facă din 1941, în momentul în care înscrierea în organizaţie a devenit obligatorie. Ratzinger avea 14 ani şi era elev la seminar, la fel ca şi fratele său.

Acest lucru era important pentru că membrii organizaţiei benficiau de reduceri ale taxelor de şcolarizare, facilitate de care familia sa avea mare nevoie.

Conform propriilor relatări, tatăl sau, Joseph, de profesie jandarm, era un antinazist convins. Motiv pentru care, după ce intrase în conflict cu autorităţile din pricina vederilor sale, a fost nevoit să se mute cu familia în altă localitate.

Familia sa a simţit îndeaproape oroarea ideologiei hitleriste, un văr de-al său, suferind de sindromul Down, căzând victimă a programului de eliminare a persoanelor cu infirmităţi.

În 1943, tânărul Ratzinger este înrolat, la fel ca restul colegilor, într-o unitate de apărare antiaeriană, unde servea ca ajutor, neavând nici un fel de pregătire. Era pus la munci grele, sub comanda unor militari pe care i-a descris drept "ideologi fanatici care ne tiranizau".

În noiembire 1944, este trimis să se antreneze într-o unitate de infanterie, dar încearcă să se sustragă pe cât posibil de la sarcinile militare.

În primăvara lui 1945, cînd războiul era pe sfârşite, Ratzinger decide să dezerteze, o hotărâre riscantă, în condiţiile în care trupele SS aveau ordinul să-i împuşte pe trădători. De fiecare dată când era oprit de nazişti, trecea prin clipe de groază.

"Slavă Cerului că mai erau şi oameni sătui de război sau care nu voiau să-şi mânjească mâinile de sânge", scrie Ratzinger într-o carte de memorii publicată în 1977. În acele zile, el umbla cu braţul legat, un pretext suficient de bun pentru patrule de a-l trimite acasă să se trateze, fără să-i facă nimic.

Ratzinger ajunge acasă, iar după sosirea americanilor, care îşi stabilesc cartierul general în locuinţa părinţilor săi, este identificat ca soldat german şi făcut prizonier.

Obligat să-şi pună uniforma, este dus, sub ameninţarea armelor, cu mâinile sus, până în piaţa centrală, unde se adunau prizonierii. "Trei zile am mărşăluit pe o şosea pustie", îşi aminteşte el.

Era o coloană tot mai mare de prizonieri, escortată de militari americani care îi fotografiau, în special pe cei foarte tineri, pentru a avea suveniruri cu armata învinsă.

Timp de mai multe săptămâni, prizonierii au fost ţinuţi sub cerul liber, într-un lagăr improvizat. Pe 19 iunie a fost eliberat şi a făcut autostopul până acasă, unde a ajuns cu camionul unui lăptar.

Atmosfera în familie era destul de sumbră, pentru că nimeni nu mai avea veşti despre fratele sau mai mare, Georg, din aprilie. Acesta s-a întors abia în iulie, viu şi nevătămat.

"În lunile ce au urmat ne-am bucurat de libertatea regăsită, pe care am învăţat să o preţuim şi au fost cele mai fericite luni din viaţa mea", îşi amintea, atunci proaspătul Papă.

La scurt timp după ce a fost ales Papă, Joseph Ratzinger le-a spus cardinalilor că, luându-şi numele de Benedict al XVI-lea, doreşte să aducă un omagiu predecesorului sau Benedict al XV-lea, cunoscut pentru eforturile depuse în favoarea reunirii unei lumi divizate de primul război mondial şi pentru ajutorarea refugiaţilor.

Noul Suveran Pontif a precizat că numele pe care-l va purta ca pontif este o expresie a deciziei sale de a acţiona pentru "reconcilierea între popoare", mergând pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea, mare susţinător al păcii şi vehement critic al războiului din Irak, a declarat cardinalul Berlinului, Georg Maximillian Sterzinsky, după încheierea conclavului.

La sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, aproximativ 1.9 milioane de femei şi fete de naţionalitate germană au fost violate, majoritatea de către soldaţii sovietici. Aproximativ 10% dintre acestea au recurs la sinucidere şi aproximativ 200.000 de copii au fost concepuţi prin viol.

Singurul studiu asupra femeilor germane violate a fost publicat de Kuwert în 2010, care a intervievat 27 de femei în vârstă. 

Toate au fost violate la vârste de 16-17 ani şi mai bine de jumătate din ele au suferit de simptome ale stresului posttraumatic, chiar şi 60 de ani mai târziu.

Multe dintre aceste “mame fără voie” şi-au abandonat copiii în grija statului, altele însă au ales să-i crească şi să-i educe alături de un alt partner şi copiii acestuia, în sânul familiei, încercând să depăşească momentele de teroare prin acordarea şansei la o viaţă normală celor nevinovaţi – “copiii războiului”.

Atrocităţiile războiului nu au fost şi nu vor rămâne, din păcate, singurele surse de traume.

În “Murmurul Fantomelor”, Boris Cyrulnik răspunde întrebărilor de ce unii reuşesc să depăsească traumele? De ce, cum, ce-i diferentiază? prin introducerea unui concept propriu, numit rezilientă. 

Ce este rezilienţa, cum apare, cum se dezvoltă, care este rolul său în evoluţia psihică a copilului şi, mai târziu, a adultului, sunt temele dezbătute în paginile acestei cărti.

Rezilienţa nu e o minune, nici o retetă a fericirii, „este o strategie de luptă împotriva nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieţii clipe de plăcere în ciuda murmurului fantomelor din străfundurile memoriei".

Aparent, între Marylin Monroe şi Hans Christian Andersen nu este nici o asemănare, deşi cuvântul „poveste" ar putea fi un element comun al vieţilor lor. Marylin Monroe a fost un copil nelegitim, căruia nici mama, nici orfelinatele, nici familiile adoptive nu i-au putut da afecţiunea de care avea nevoie. Rolurile sau marile iubiri n-au ajutat-o să treacă pragul disperării, care a dus-o la sinucidere.

Cu mult înaintea acestui eveniment, prin 1805, mama lui Hans Christian a fost forţată să se prostitueze de propria ei mamă. Insărcinată fiind, a fugit de acasă şi s-a căsătorit doar pentru a-i oferi copilului ei un cămin.

Hans Christian Andersen a avut o mamă iubitoare, dar pe care alcoolismul a ucis-o. Crescut cu dragoste de bunica sa şi trăind într-o comunitate în care basmele cu personaje fantastice, sărbătorile şi procesiunile formau o bază culturală solidă, a reuşit să se smulgă din noroiul originii sale.

Asemeni vieţii lui Marylin şi a lui Hans Christian, existenţa miilor de copii abandonaţi, abuzaţi, traumatizaţi sau orfani este marcată de fantomele violenţelor îndurate. Unii reuşesc sã le depăseascã, alţii nu.

Oamenii de ştiinţă au creat un termen nou.

Ei au făcut cercetări asupra supravieţuitorilor din catastrofe şi a supravieţuitorilor din boli foarte grave. Primii asupra cărora s-au făcut cercetări au fost supravieţuitorii americani din lagărele japoneze.

Cercetătorii, continuând lucrările lui Suzane Kobasa, au inventat termenul de “hardiness”, plecând de la hard, care înseamnă - „ferm, tare, solid” .

Persoanele care au hardiness au un anumit număr de calităţi, în sensul manierei de a fi. Când li se întâmplă un eveniment prea dificil, ele nu spun: „Dumnezeule, viaţa este groaznică.” Ele îşi spun în interior: „Este un eveniment dificil. Voi vedea cum să ies de aici.” La acel moment, ele suferă de durere, de frig şi de foame, ca şi celelalte, dar ele iau de asemenea distanţă pentru a se privi trăind situaţia, ca pe o provocare de surmontat, o încercare, o aventură. Ei sunt, de asemenea, oameni care cred în ceva şi care cred în ei înşişi

Atunci când suntem disponibili pentru viaţă, pentru realitatea aşa cum este (şi nu aşa cum obişnuim să o vedem, sau aşa cum ne aşteptăm să o vedem), pentru neobişnuit şi pentru şansă, pentru intervenţia „bunului daimon” lucrurile cele mai neastepate se pot întâmpla.

„Be prepared”, cum spunea Baden Powell.

Pasteur amintea că şansa favorizează spiritele pregătite, adică cele care sunt realmente pregătite. Cei trei prinţi din Serendip sunt un bun exemplu pentru aceasta.

Anne Ancelin Schützenberger, în cartea “Le plaisir de vivre” răspunde la întrebarea “Ce este serendipitatea?”

“Cred că acest fenomen al serendipităţii se află la punctul de întâlnire al mai multor elemente sau forţe ca prezenţă.

Convingerea că lumea este amicală şi primitoare şi vă va oferi soluţii şi răspunsuri de care aveţi nevoie la momentul în care aveţi nevoie de ele: „Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi vi se va da”, spunea deja Biblia.

Şi această viziune pozitivă a unei lumi conviviale şi primitoare – sau a unei graţii – ne ajută deja să trăim mai bine şi ne permite adesea să reacţionăm altfel şi mai bine şi să „scăpăm” în situaţii disperate.

Este o stare de conştienţă şi de vigilenţă (sau de atenţie plutitoare, spunea Freud) care permite să vedem şi să remarcăm în treacăt ceva de care avem nevoie şi pe care nu-l căutăm în acel moment, nici în acel loc. Şi care permite să găsim ca din întâmplare ceea ce aveam nevoie sau doream, lucruri importante, vitale, de ajutor sau pur şi simplu utile. Ca, de exemplu, a găsi din întâmplare, în treacăt, reasortarea unei haine uzate dar îndrăgite, regăsirea „sulului de argint”, găsirea unui loc de parcare exact în locul unde ne ducem, găsirea unui taxi care debarcă pasageri exact în faţa porţii noastre într-o zi de ploaie şi de avion pentru a prinde cursa, găsirea unei cărţi epuizate în vitrina unui comerciant, în trecere, într-un taxi care merge la aeroport, pe o stradă necunoscută… reasortarea din prima privire, fără a căuta, piesei lipsă din puzzle, fără a şti măcar ce este un puzzle… găsirea „scrisorii furate” în vechiul plic murdar de pe şemineul hoţului („Scrisoarea furată” de Edgar Poe)…

Serendipitatea, este mai mult şi altceva decât „baraka” sau întâmplarea, sau sincronie, sau noroc, sur numai o pură coincidenţă corp-spaţiu-timp-vigilenţă. Ea se situează între întâmplare şi necesitate, între nădejde pierdută şi speranţă, credinţa cărbunarului, naivitatea copilului şi perspicacitate. 

Acest concept de serendipitate este important, cred eu, din mai multe motive.

Ea este o punte între creierul drept şi creierul stâng, între raţiunea rezonabilă, care raţionează, şi intuiţia creatoare, şi perspicacitate, şi ne scoate din „sau, sau” reductor între logică şi afectiv, şi din „cogito ergo sum” al lui Descartes, pe care Lacan îl interpreta cu un mic schimb de punctuaţie, astfel: „Gândesc: deci sunt”, adică „eu nu sunt – nu exist – decât atunci când gândesc” – uitând puntea dintre cele două emisfere, şi faptul că omul este un tot.

Este o punte între litere, arte şi ştiinţe.

Acest termen de serendipitate dă un nume la ceva remarcabil şi remarcat de artişti, de fizicieni, de psihanalişti, de poeţi, câţiva psihosociologi, câţiva cercetători. Sperăm ca cercetările transdisciplinare vor ajunge să explice acest concept ştiinţific, plecând de la psiho-neuro-imunologie, în legătură şi cu neuroştiinţele, fizica şi creativitatea.

Serendipitatea face legătura între corp-spaţiu-timp, între trecut, legendele lui, cultură şi prezentul, şi cercetările de vârf în curs.”

Cuvântul "resilient", chiar dacă nu face încă parte din limbajul obişnuit, va fi folosit cât mai mult în cartea “Avantajul rezilienţei” a lui Al. Siebert, mai ales pentru a sublinia idea că rezilienţa este ceva ce faci, mai mult decât ceva ce ai.

Există o poveste despre un bătrân pe care îl deranja zgomotul făcut de nişte copii care se jucau în faţa ferestrei micului său apartament situat la primul nivel. Oare a început el să ţipe la copii să plece de acolo?

Nu. Aceasta nu ar fi fost o soluţie înţeleaptă. Bătrânul s-a dus afară şi le-a spus băieţilor că îi plăcea să-i audă jucându-se sub fereastră sa şi este dispus să ofere fiecăruia câte 25 de cenţi dacă vin să se joace acolo. Deci, le-a dat în fiecare zi câte 25 de cenţi, timp de o săptămâna.

În a doua săptămâna, a ieşit afară după ce au terminat cu joaca şi le-a explicat că, fiind foarte sărac, nu-şi mai putea permite să le dea decât 10 cenţi fiecăruia. Băieţilor nu prea le-a plăcut reducerea. Mulţi au plecat; dar majoritatea au rămas.

La începutul săptămânii a treia, bătrânul a ieşit afară şi le-a explicat că era aşa de sărac încât nu-şi putea permite să-i dea fiecăruia decât 1 cent pe zi. Băieţii au plecat spunând că nu au chef să se joace lângă fereastra lui doar pentru câţiva cenţi.

Strategia bătrânului pentru rezolvarea problemei sale reflectă o înţelegere exactă a felului cum acţiunile sale pot influenţa grupul de copii. 

- Preluare după Al Siebert – „Avantajul rezilienţei”

Era odată un băiat care era trezit de mama lui în fiecare dimineaţă la 5.30 cu următorele cuvinte: „Băiete, azi vei avea o zi extraordinară!”

Dar nu asta îşi dorea să audă băiatul la acea ora a dimineţii. Era datoria lui ca în fiecare dimineaţă, în primul rând, să meargă afară pentru a aduce lemne, să facă focul. Ura să facă acest lucru.

Într-o zi în care mama sa a intrat şi a spus: „O să ai o zi extraordinară!”, băiatul a izbucnit: „Nu, mamă, va fi o zi îngrozitoare! Sunt obosit. În casă este frig. Şi nu vreau să mă duc să aduc lemne. Este o zi mizerabilă!”

„Scumpule,” a spus mama, „nu ştiam că asta simţi. Hai, întoarce-te în pat şi dormi în continuare”. Băiatul a crezut că a dat lovitura. „De ce oare nu m-am gândit la asta mai înainte?” s-a întrebat el.

S-a trezit două ore mai târziu. În casă era cald şi se simţea mirosul micului dejun. S-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a aşezat la masa din bucătărie. „Mamă, ce foame îmi este!” a spus el. „Sunt odihnit. Micul dejun este deja pregătit. Este grozav!”

„Scumpule,” i-a spus mama, „astăzi nu primeşti mâncare. Îţi aduci aminte că ai spus că azi va fi o zi îngrozitoare? În calitatea mea de mamă, voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-ţi face ziua îngrozitoare. Întoarce-te în dormitorul tău şi stai acolo toată ziua. Nu ai voie să ieşi şi nu vei primi nimic de mâncare. Ne vedem mâine dimineaţă la 5.30”.

Băiatul s-a dus mâhnit în camera lui şi s-a băgat în pat. Şi a reuşit să mai doarmă – încă o oră. Dar până la urmă cât poate să doarmă o persoană? Şi-a petrecut ziua plimbându-se mâhnit prin cameră şi devenind din ce în ce mai înfometat. Când în cele din urmă s-a întunecat, s-a reîntors în pat şi a încercat să adoarmă.

S-a trezit cu mult înainte să se lumineze şi s-a îmbrăcat. Stătea în mijlocul patului când mama sa a deschis uşa camerei la 5.30. Înainte că ea să apuce să zică ceva, băiatul a sărit din pat şi i-a spus: „Mamă, azi va fi o zi extraordinară!”.

Ceea ce a fost valabil pentru acest copil poate fi pentru oricine. Îţi poţi schimba atitudinea!

- Preluare după John C. Maxwell – „Harta succesului”

Rezilient înseamnă să fii în măsură să-ţi revii în urma unor evoluţii de viaţă care pot părea la început total copleşitoare.

Rezilienţa este mai importantă ca niciodată în lumea de astăzi. Perioada volatilă şi haotică prin care trecem nu se va sfârşi curând. Pentru a asigura o viaţă confortabilă pentru tine şi familia ta trebuie să dai dovadă de o rezilienţă mult mai dezvoltată decât oamenii din trecut. Persoanele cu abilităţi de rezilienţă au un avantaj semnificativ faţă de cele care se simt neajutorate sau reacţionează ca nişte victime.

Majoritatea reuşim să supravieţuim problemelor vieţii şi a traumelor de orice natură ar fi ele, însă a trăi viaţa şi a reuşi să te bucuri de ea, înseamnă mult mai mult decât a supravieţui.

Conform teoriei “Puterea intenţiei” a lui Dr. Wayne Dyer, pentru a-ţi schimba atitudinea faţă de lucruri, evenimente şi oameni, trebuie să înţelegi că nu atragi ceea ce vrei ci atragi ceea ce eşti şi trebuie să laşi lucrurile să se întâmple, să fii deschis lor.

"Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." -  Confucius

Bibliografie:

Anne Ancelin Schützenberger - “Le plaisir de vivre”

Boris Cyrulnik – “O minunata nefericire”

Boris Cyrulnik – “Murmurul fantomelor”

Prof. Dr. Al Siebert – “Avantajul rezilientei”

John C. Maxwell – „Harta succesului”

Anonim – “A woman in Berlin”

Dr. Wayne W. Dyer  - “The power of intention”

Emmy E. Werner – “Children and war : Risk, resilience and recovery”

Papa Benedict al XVI-lea – Biografia 

"Happiness cannot be traveled to, owned, earned, worn or consumed. Happiness is the spiritual experience of living every minute with love, grace, and gratitude."
Denis Waitley

Some sort of happiness ...

“Passion. It lies in all of us. Sleeping... waiting... and though unwanted, unbidden, it will stir... open its jaws and howl. It speaks to us... guides us. Passion rules us all. And we obey. What other choice do we have? Passion is the source of our finest moments. The joy of love... the clarity of hatred... the ecstasy of grief. It hurts sometimes more than we can bear. If we could live without passion, maybe we'd know some kind of peace. But we would be hollow. Empty rooms, shuttered and dank. Without passion, we'd be truly dead.”
― Joss Whedon

Perfect

“He’s not perfect. You aren’t either, and the two of you will never be perfect. But if he can make you laugh at least once, causes you to think twice, and if he admits to being human and making mistakes, hold onto him and give him the most you can. He isn’t going to quote poetry, he’s not thinking about you every moment, but he will give you a part of him that he knows you could break. Don’t hurt him, don’t change him, and don’t expect for more than he can give. Don’t analyze. Smile when he makes you happy, yell when he makes you mad, and miss him when he’s not there. Love hard when there is love to be had. Because perfect guys don’t exist, but there’s always one guy that is perfect for you.” 
― Bob Marley

Something like it.

Falling in love, romance, matters of the heart - when you fall in love, on some biochemical level you know there is a chance it won't work out. It's ingrained in us that if you take such an enormous risk on someone with your heart that it might not pay off.
I gamble all my chips and I might actually lose everything.