Tuesday, October 13, 2015




Pentru ca am lipsit ceva vreme din peisaj.... revin cu noutati...si nu, nu ma refer la muzici...preferintele raman preferinte.... 

Tuesday, January 20, 2015

CINE SUNT EU?



Cine sunt eu?”….. Iată o întrebare pe care ar trebui să şi-o adreseze fiecare  dintre noi, nu măcar o dată-n viaţă, ci mai mereu.  Însă câţi dintre noi avem puterea să privim această întrebare? Câţi dintre noi avem curajul de a privi în oglindă? Să stăm de vorba cu noi? Să ne descoperim?
„Cunoaşte-te pe ţine însuţi” – Socrate – este cea dintâi poruncă a raţiunii, temelia înţelepciunii şi a cunoaşterii. Cum am putea să cunoaştem orice altceva, cum am putea cunoaşte pe oricine altcineva atâta timp cât noi nu avem curajul să ne cunoaştem pe noi înşine? Cum am putea înţelege ce e în jurul nostru? Cum am putea să-i înţelegem pe cei din jurul nostru?
Spun curajul de a ne privi în oglindă şi a vedea cine suntem cu adevărat pentru că a privi în oglindă nu înseamnă doar a te admira şi a-ţi studia înfăţişarea ci înseamnă a fi obiectiv cu tine însuţi, a accepta şi a îmbrăţişa ideea că fiecare din noi are, în egală măsură, şi părţi bune şi părţi mai puţin bune. Avem cu toţii şi calităţi şi defecte, iar primul pas  în cunoaşterea de sine şi recunoaşterea propriilor trăsături de caracter este însuşi îmbrăţişarea  idei de dualitate, îmbrăţişarea realităţii noastre totale.
Nu ştiu de câte ori mi-am adresat până acum această întrebare, însă niciodată nu am reuşit să răspund concret şi complet. Şi atunci mereu m-am întrebat, există cineva care să se cunoască într-adevăr? Sunt eu ceea ce cred că sunt? Cine cred că sunt? Sau sunt cine mă văd ceilalţi? Cum mă văd ceilalţi? Cât de sinceri sunt ceilalţi? Ceilalţi mă văd aşa cum sunt eu de fapt? Sau văd doar ceea ce vreau să vadă? Eu arăt cine sunt în totalitate? Sau arăt doar ceea ce cred că vor ceilalţi să vadă?
Bunica îmi spunea: „Toată viaţă ta, oamenii vor veni şi vor încerca să-ţi spună cine eşti. Tu, va trebui să baţi cu pumnul în masă şi să spui: NU! Eu sunt eu!, iar apoi să  o dovedeşti…”
Iar apoi m-am întrebat, Cine sunt? şi am căutat să aflu. Am încercat să aflu. De-a lungul anilor mi-am întrebat prietenii, familia, cunoştinţele, colegii de serviciu Cum mă văd ei pe mine? În mod surprinzător, părea că toţi mă văd că pe un soi sfânta, unică, abandonată, puternică, pasională, prietenoasă, sinceră, plină de compasiune, mult prea altruistă, impulsivă uneori, nonconformistă chiar. Niciunul din ei nu mi-a spus tot adevărul, sau poate că atât am arătat eu? Am ajuns însă la întrebarea :”De ce nimeni nu-mi vede decât partea bună? Sunt chiar atât de orbi? Sau nimeni nu mi-o spune din cauza  unor interese? De ce nimeni nu-mi spune decât ceea ce cred  vreau să aud? 



Toată lumea îmi spunea ceea ce credea că vreau să aud, însă nimeni ceea ce ar fi trebuit să aud. Acum câţiva ani, a existat o acea persoană care mi-a spus ceea ce a trebuit să aud, şi cum adevărul doare uneori mai mult ca orice, mi-a destabilizat şi lezat atât de mult imaginea de sine pe care mi-o formasem ajungând depresivă, şi total demotivată, total lipsită de încredere în mine.
A fost pentru prima dată în viaţa mea când mi s-a spus că sunt doar ceea ce vreau eu să par că sunt, că măştile cad după o anumită perioadă de timp, şi adevăratul sine iese la iveală. Nu am putut concepe şi nu am putut îmbrăţişa ideea de parte negativă a mea. Depresia însă, anxietatea şi însingurarea m-au ajutat, după un timp, să accept părţile mai puţin frumoase.
Ceea ce s-a întâmplat odată cu acceptarea a fost însă, o cădere ce părea fără altă ieşire, decât suicidul. Aceeaşi persoană m-a convins să caut ajutor, şi căutând să-i fac pe plac, sau mai degrabă încercând să-i arăt că eu nu sunt aşa, am acceptat ideea de psihoterapie.
După mai bine de doi ani de întâlniri cu psihologul, am simţit că am crescut, că am evoluat, şi mai mult de atât mi-am dorit să pot face acelaşi lucru pentru cei din jurul meu, să-i ajut să depăşească momentele dificile. Dar nu puteam face lucrul ăsta decât ajutându-mă pe mine, în primul rând. Iar pentru asta a trebuit să ies din acea zonă de confort şi să încep să-mi înfrâng fricile, să mă cunosc.
Am descoperit că teama de abandon şi de singurătate îmi domina în totalitate viaţa şi relaţiile. Psihoterapia m-a ajutat să înţeleg ce este această teamă de abandon şi de unde vine ea, m-a ajutat să-mi reglez problemele cu trecutul şi să-mi îndrept relaţiile cu cei din jur, să-mi iert, să-mi înţeleg părinţii şi, cel mai important, să-mi construiesc relaţia cu mama.
Încercând să aflu cine sunt, am încercat de-a lungul timpului numeroase teste de personalitate şi m-am identificat pe rând, cu rezultatele obţinute, însă cel care m-a frapat cel mai mult a fost rezultatul testului MBTI, realizând faptul că tipologia ISFJ-ului mă  identifică aproape  în totalitate.
Preţuiesc valorile ce mi-au fost insuflate în copilărie de către bunici şi părinţi. Chiar dacă sunt singurul copil la  părinţi, am crescut în sânul unei familii numeroase şi iubitoare, ceea ce m-a făcut să apreciez oamenii, bunătatea, compasiunea şi să tind să văd ceea ce este mai bun în oameni, să împart ceea ce am, ceea ce ştiu, cu cei apropiaţi mie.
Preţuiesc şi caut, poate mai presus de orice armonia şi liniştea, iar uneori singurătatea îmi este cel mai bun prieten, ceea ce mă poate încadra într-o zonă a melancolicului. Consider că am un temperament melancolic şi din prisma faptului că sunt o fire ce tinde spre perfecţiune şi calm, spre linişte şi estetic, artă sub toate formele ei dar şi datorită faptului că, deşi nu întotdeauna o arăt, sunt o fire sensibilă, precaută şi cu o mare teamă de ridicol şi eşec.
Mă retrag adesea în lumea mea interioară, pentru a reflecta asupra gândurilor, ideilor, sentimentelor şi amintirilor, pentru ca mai apoi, adesea să scriu despre ele, poate şi în speranţa că e mult mai uşor celor apropiaţi să mă înţeleagă, fiindu-mi destul de greu să vorbesc despre acea întreagă lume interioară.
Îmi doresc şi caut echilibrul, armonia, pacea, iubirea şi compasiunea. Evit situaţiile conflictuale pe cât posibil, dar atunci când nu mai pot fi evitate am tendinţa de refulare ce duce până la consumare totală.
Nu numai că îmi place să-i ajut pe cei din jurul meu dar este lucrul care mă face să mă simt cel mai bine, făcând poate din această dorinţă de ajutorare a celorlalţi, poate, mai degrabă un act de egoism.
În acelaşi timp mi-e foarte greu să spun „NU” atunci când mi se cere să fac ceva, sau să ajut pe cineva şi într-adevăr, de foarte multe ori mă trezesc copleşită de probleme, având tendinţa să-mi neglijez propriile nevoi.
Sunt dependentă de „părerea bună” a celor din jurul meu. Dacă nu mi observă eforturile am senzaţia că sunt inutilă şi că nimic din ceea ce fac nu e valoros pentru nimeni, iar critica mă descurajează complet.
Mă consider un om normal, cu părţi bune şi cu părţi mai puţin bune, dar în acelaşi timp realizez că nu mi-e uşor să mă încadrez în orice mediu social. Sunt pretenţioasă, vreau ca oamenii din jurul meu să aibă aceleaşi sisteme de valori ca şi mine, de multe ori considerându-mă superioară masei.
Nu m-am întrebat de prea multe ori ce părţi negative am, însă, vrând - nevrând am descoperit şi o parte din ele, din nefericire după ce a fost prea târziu pentru a mai putea controla situaţia.
Îmi este foarte greu să-mi exprim sentimentele, indiferent de natura lor, ceea ce a dus de multe ori la rupturi.
Am momente în care nu îmi pasă ce cred, ce simt sau ce gândesc cei din jur, având tendinţa de a mă retrage în „lumea mea” şi a acumula sentimente negative doar pentru simplul fapt că mă simt neînţeleasă sau că cineva este în dezacord cu ideile, concepţiile mele.
Răspund destul de rău la condiţii de stres, devenind impulsivă şi putând să iau decizii nepăsătoare doar pentru a ieşi dintr-o situaţie stresantă.
Am tendinţa de a amâna lucrurile şi de multe ori ajung în punctul în care nu termin ceea ce am început, fie din lipsa de timp, fie pentru că mă plictiseşte sau pur şi simplu ajung să fiu copleşită de „lucruri neterminate”.
Cu toate astea însă, am încercat să învăţ să mă accept aşa cum sunt şi să mă iubesc aşa cum sunt, pentru că, am constatat, că nimeni nu iubeşte un om care în primul rând nu se iubeşte pe sine.


Provocările vor fi mereu la tot pasul şi la fiecare minut al vieţilor noastre, însă dacă învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine şi să ne împăcăm cu ceea ce suntem, cu cine suntem în totalitate, provocările pot deveni doar noi experienţe şi oportunităţi pentru evoluare.
Pentru a reuşi să ne achităm de toate responsabilităţile care ne revin, este nevoie de multă determinare, voinţă, muncă, dar şi... autocontrol. La fel ca şi încrederea în propria persoană, autocontrolul este un obiectiv în sine care trebuie atins şi, în acest scop, trebuie să depunem eforturi. Dar nimeni nu poate ajunge în acest punct, atâta timp cât noi fugim de noi înşine.
A supravieţui este comun, a trăi este o artă.
A face artă din a trăi înseamnă a fi în armonie cu noi înşine, înseamnă a învăţa să ne cunoaştem şi a învăţa să ne acceptăm. A învăţa să ne dezvoltăm părţile bune, a le controla pe cele mai puţin bune, şi a le compensa cu ceea ce avem noi mai bun în noi. Frumosul din noi nu piere, atâta timp cât credem in el.
Conform teoriei “Puterea intenţiei” a lui Dr. Wayne Dyer, pentru a ne schimba atitudinea faţă de lucruri, evenimente şi oameni, trebuie să înţelegem că nu atragem ceea ce vrem ci atragem ceea ce suntem. Trebuie să lăsăm lucrurile să se întâmple, să fim deschişi lor.