"A
trăi este o artă, a supravieţui este comun."
Secolul XXI – secolul vitezei, al tehnologiei şi al
societăţii de consum. Un secol al individualismului care supravieţuieşte şi se
propagă de la generaţie la generaţie, printr-un sistem de valori greşit ce are
ca puncte comune egoismul şi indolenţa.
Violenţa, agresivitatea, abuzurile atât fizice cât
şi psihice, trauma şi toate formele de stress, sunt fenomene intens răspândite,
care afectează nu doar individul dar şi grupurile sociale. Datorită acestor
factori negativi şi a faptului că individul tinde să se ascundă de realitatea
vieţii şi să-i supravieţuiască, cel mult, psihologia modernă, încearcă să vină
în ajutor accentuând latura spirituală şi cea a dezvoltării personale.
Consilieri, psihoterapeuţi, psihiatrii, de la Dr.
Wayne W. Dyer ce propune în cărţile sale metode de auto-ajutorare şi
auto-motivaţie, până la Anne Ancelin Schützenberger – psiholog, psihoterapeut,
profesor emerit, printre fondatorii psihodramei şi întemeietoare a
psihogenealogiei, ca şi mulţi alţii, propun diverse metode şi tehnici de
adaptare psihologică – de rezilienţă şi de serendipitate.
Literatura de specialitate conţine o vastă plajă de
articole care au ca subiect principal conceptul de rezilienţă.
Articole cu privire la acest concept datează de prin
anii ’70, Garmezy fiind cel care a publicat în 1973 primul studiu despre
rezilienţă.
Ce este, asadar, rezilienţa psihologică?
Rezilienţa psihologică poate fi explicată drept
capacitatea individului de a suporta stresori fără a manisfesta disfuncţii
psihologice, boli psihice sau o dispoziţie negativă persistentă.
Stresorii sau factorii de risc sunt numeroşi şi ei
pot fi acuţi sau cronici : moartea cuiva drag, o boală cronică, abuzul
emoţional sau psihic, sărăcia, violenţa,
etc.
Abilitatea de coping reprezintă procesul central în
construirea rezilienţei. Rezilienţa mai presupune şi o gamă de trăsături de
personalitate care servesc ca resurse de rezistenţă atunci când suntem
confruntaţi cu situaţii de distres.
Rezilienţa poate fi evidenţiată prin trei elemente:
provocarea – perceperea schimbărilor din viaţă drept normale şi naturale, şi deopotrivă drept oportunităţi
spre dezvoltare personală; implicarea – găsirea unui sens în acţiunile proprii
şi dorinţa de participare activă; şi controlul – presupune credinţa că
acţiunile noastre pot avea un impact semnificativ asupra existenţei noastre.
Rezilienţa este în general înţeleasă drept adaptarea
psihologică pozitivă a individului în circumstanţe deosebit de dificile.
Boris Cyrulnik, etolog
şi neuropsihiatru francez, relatează în lucrarea sa, “O minunată nefericire”,
concluziile la care a ajuns în urma cercetărilor asupra conceptului de
rezilienţă, această uimitoare capacitate a fiinţei umane de a depăşi traumele
şi rănile emoţionale cele mai cumplite: boala, doliu, violul, tortura, războiul.
Bazându-se pe
multitudinea de cazuri reale studiate atât în cabinetul său de psihoterapie,
cât şi în misiunile în străinătate – Bosnia, Cambogia, Brazilia, Rusia –
autorul ne explică modul în care, şi în încercările cele mai odioase, oamenii
pot să triumfe şi să aibă o viaţă normală datorită abilităţilor căpătate în
copilărie.
“Când
te minunezi să întâlneşti copii care triumfă asupra celor mai cumplite
încercări.
Mirarea
nu datează de ieri, de azi. Întotdeauna oamenii sunt uimiţi în faţa copiilor
care au depăşit nenorocirile şi şi-au clădit o viaţă decentă în ciuda lor. Se
„minunează” pentru că aceşti micuţi au „triumfat” asupra unei imense
„suferinţe”.
Minunea
şi suferinţa sunt deja asociate. Cât despre sentimentul de triumf, pentru ca el
să ajungă în spiritul victimei, trebuie ca aceasta să fi avut timpul să scrie
mai multe capitole din povestea sa pentru ca, întorcându-se în trecut, să poată
să-şi dea seama că a învins.”
Numită “Pioner al
rezilienţei”, Prof. Emmy Werner a devenit cunoscută datorită cercetărilor
făcute alături de Norman Garmezy şi Michael Rutter, despre impactul războiului
asupra copiilor.
În articolul publicat
în “Development and Psychology” al Universităţii Cambridge din 2012, “Children
and war: Risk, resilience and recovery “, Emmy Werner revine asupra studiilor
făcute de-a lungul timpului asupra copiilor afectaţi de război, din întreaga
lume. Ea descrie factorii de risc şi
problemele de sănătate mentală legate de impacturile negative ale mărturiei războiului,
a actelor de violenţă, a pierderii membrilor familiei şi a celor apropiaţi.
Cu cât expunerea la
actele de violenţă a fost mai recentă şi cu cât copiii au fost mai înaintaţi în
vârstă, cu atât mai posibilă a fost apariţia sindromului posttraumatic. Cei mai
afectaţi de acest sindrom fiind copiii- soldaţi, copiii ce au fost violaţi sau
strămutaţi. În viaţa de adult aceşti copii dezvoltând o gamă largă de probleme
medicale, în special boli cardiovasculare.
Literatura de
specialitate descrie o gamă largă de probleme psihice şi medicale asociate cu
copiii expuşi războiului. Cele mai comune dintre ele fiind simptome puternice
ale stresului posttraumatic, depresia şi tulburările anxioase.
Cu toate ororile la
care aceşti copii au fost supuşi, de-a lungul cercetărilor s-au constatat un
număr de “factori de protecţie” care moderează impactul adversităţilor
războiului asupra copiilor. Printre ei
se află strânsa legătură dintre părinte şi copil, sănătatea mentală a mamei,
disponibilitatea altor tutori/îngrijitori ca bunicii sau fraţi/surori mai mari,
suportul social al membrilor comunităţilor care au avut aceleaşi dificultăţi,
în special suportul profesorilor.
Toţi aceştia ar trebui
să le cultive copiilor traumatizaţi un sentiment de valoare, de apreciere, o
credinţă care găseşte un scop în suferinţa lor, asumarea responsabilităţii pentru
protecţia altora, restaurarea controlului în viaţă lor şi folosirea umorului şi
a altruismului ca mecanisme de apărare.
Toţi aceşti factori au
avut un impact pozitiv în încercarea de reziliere a copiilor aflaţi în diferite
tipuri de conflicte.
S-au înregistrat
schimbări psihologice pozitive la un număr de copii supravieţuitori ai
războaielor, ce au fost supuşi cercetărilor în timpul vieţii adulte. Aceste
cercetării au inclus americani care s-au
înrolat în armată înainte de a împlini vârsta de 18 ani şi au luptat pe
fronturile din Europa şi Pacific şi germani dintre care 200.000 de băieţi cu
vârste cuprinse între 9 şi 17 ani care au fost trimişi auxiliari în lupta
anti-aeriană.
Unul dintre aceşti băieţi a fost ales Cancelar al Republicii
Federale Germane iar un altul avea să devină mai târziu, Papa Benedict al
XVI-lea.
La fel ca şi Ioan Paul
al II-lea, viaţa lui Benedict al XVI-lea a fost puternic marcată de experienţa
celui de-al doilea război mondial, numai că germanul Ratzinger se afla de
cealaltă parte a baricadei faţă de polonezul Wojtyla.
Joseph Ratzinger nu a
făcut niciodată un secret din această etapă a vieţii lui, povestind în
autobiografia sa condiţiile în care, la vârsta de 14 ani, a fost înrolat în rândurile
organizaţiei tineretului nazist, Hitlerjugend.
Deşi, iniţial, cei doi
fraţi Ratzinger nu au participat la întrunirile Hitlerjugend, ei au fost
nevoiţi să o facă din 1941, în momentul în care înscrierea în organizaţie a
devenit obligatorie. Ratzinger avea 14 ani şi era elev la seminar, la fel ca şi
fratele său.
Acest lucru era
important pentru că membrii organizaţiei benficiau de reduceri ale taxelor de
şcolarizare, facilitate de care familia sa avea mare nevoie.
Conform propriilor
relatări, tatăl sau, Joseph, de profesie jandarm, era un antinazist convins.
Motiv pentru care, după ce intrase în conflict cu autorităţile din pricina
vederilor sale, a fost nevoit să se mute cu familia în altă localitate.
Familia sa a simţit
îndeaproape oroarea ideologiei hitleriste, un văr de-al său, suferind de
sindromul Down, căzând victimă a programului de eliminare a persoanelor cu
infirmităţi.
În 1943, tânărul
Ratzinger este înrolat, la fel ca restul colegilor, într-o unitate de apărare
antiaeriană, unde servea ca ajutor, neavând nici un fel de pregătire. Era pus
la munci grele, sub comanda unor militari pe care i-a descris drept
"ideologi fanatici care ne tiranizau".
În noiembire 1944, este
trimis să se antreneze într-o unitate de infanterie, dar încearcă să se
sustragă pe cât posibil de la sarcinile militare.
În primăvara lui 1945,
cînd războiul era pe sfârşite, Ratzinger decide să dezerteze, o hotărâre
riscantă, în condiţiile în care trupele SS aveau ordinul să-i împuşte pe
trădători. De fiecare dată când era oprit de nazişti, trecea prin clipe de
groază.
"Slavă Cerului că
mai erau şi oameni sătui de război sau care nu voiau să-şi mânjească mâinile de
sânge", scrie Ratzinger într-o carte de memorii publicată în 1977. În
acele zile, el umbla cu braţul legat, un pretext suficient de bun pentru
patrule de a-l trimite acasă să se trateze, fără să-i facă nimic.
Ratzinger ajunge acasă,
iar după sosirea americanilor, care îşi stabilesc cartierul general în locuinţa
părinţilor săi, este identificat ca soldat german şi făcut prizonier.
Obligat să-şi pună
uniforma, este dus, sub ameninţarea armelor, cu mâinile sus, până în piaţa
centrală, unde se adunau prizonierii. "Trei zile am mărşăluit pe o şosea
pustie", îşi aminteşte el.
Era o coloană tot mai
mare de prizonieri, escortată de militari americani care îi fotografiau, în
special pe cei foarte tineri, pentru a avea suveniruri cu armata învinsă.
Timp de mai multe
săptămâni, prizonierii au fost ţinuţi sub cerul liber, într-un lagăr
improvizat. Pe 19 iunie a fost eliberat şi a făcut autostopul până acasă, unde
a ajuns cu camionul unui lăptar.
Atmosfera în familie
era destul de sumbră, pentru că nimeni nu mai avea veşti despre fratele sau mai
mare, Georg, din aprilie. Acesta s-a întors abia în iulie, viu şi nevătămat.
"În lunile ce au
urmat ne-am bucurat de libertatea regăsită, pe care am învăţat să o preţuim şi
au fost cele mai fericite luni din viaţa mea", îşi amintea, atunci
proaspătul Papă.
La scurt timp după ce a
fost ales Papă, Joseph Ratzinger le-a spus cardinalilor că, luându-şi numele de
Benedict al XVI-lea, doreşte să aducă un omagiu predecesorului sau Benedict al
XV-lea, cunoscut pentru eforturile depuse în favoarea reunirii unei lumi
divizate de primul război mondial şi pentru ajutorarea refugiaţilor.
Noul Suveran Pontif a
precizat că numele pe care-l va purta ca pontif este o expresie a deciziei sale
de a acţiona pentru "reconcilierea între popoare", mergând pe urmele
Papei Ioan Paul al II-lea, mare susţinător al păcii şi vehement critic al
războiului din Irak, a declarat cardinalul Berlinului, Georg Maximillian
Sterzinsky, după încheierea conclavului.
La sfârşitul celui
de-al II-lea Război Mondial, aproximativ 1.9 milioane de femei şi fete de
naţionalitate germană au fost violate, majoritatea de către soldaţii sovietici.
Aproximativ 10% dintre acestea au recurs la sinucidere şi aproximativ 200.000
de copii au fost concepuţi prin viol.
Singurul studiu asupra
femeilor germane violate a fost publicat de Kuwert în 2010, care a intervievat
27 de femei în vârstă.
Toate au fost violate la vârste de 16-17 ani şi mai bine
de jumătate din ele au suferit de simptome ale stresului posttraumatic, chiar
şi 60 de ani mai târziu.
Multe dintre aceste
“mame fără voie” şi-au abandonat copiii în grija statului, altele însă au ales
să-i crească şi să-i educe alături de un alt partner şi copiii acestuia, în
sânul familiei, încercând să depăşească momentele de teroare prin acordarea
şansei la o viaţă normală celor nevinovaţi – “copiii războiului”.
Atrocităţiile
războiului nu au fost şi nu vor rămâne, din păcate, singurele surse de traume.
În “Murmurul
Fantomelor”, Boris Cyrulnik răspunde întrebărilor de ce unii reuşesc să
depăsească traumele? De ce, cum, ce-i diferentiază? prin introducerea unui
concept propriu, numit rezilientă.
Ce este rezilienţa, cum apare, cum se
dezvoltă, care este rolul său în evoluţia psihică a copilului şi, mai târziu, a
adultului, sunt temele dezbătute în paginile acestei cărti.
Rezilienţa nu e o
minune, nici o retetă a fericirii, „este o strategie de luptă împotriva
nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieţii clipe de plăcere în ciuda
murmurului fantomelor din străfundurile memoriei".
Aparent, între Marylin
Monroe şi Hans Christian Andersen nu este nici o asemănare, deşi cuvântul
„poveste" ar putea fi un element comun al vieţilor lor. Marylin Monroe a
fost un copil nelegitim, căruia nici mama, nici orfelinatele, nici familiile
adoptive nu i-au putut da afecţiunea de care avea nevoie. Rolurile sau marile
iubiri n-au ajutat-o să treacă pragul disperării, care a dus-o la sinucidere.
Cu mult înaintea
acestui eveniment, prin 1805, mama lui Hans Christian a fost forţată să se
prostitueze de propria ei mamă. Insărcinată fiind, a fugit de acasă şi s-a căsătorit
doar pentru a-i oferi copilului ei un cămin.
Hans Christian Andersen
a avut o mamă iubitoare, dar pe care alcoolismul a ucis-o. Crescut cu dragoste
de bunica sa şi trăind într-o comunitate în care basmele cu personaje
fantastice, sărbătorile şi procesiunile formau o bază culturală solidă, a
reuşit să se smulgă din noroiul originii sale.
Asemeni vieţii lui
Marylin şi a lui Hans Christian, existenţa miilor de copii abandonaţi, abuzaţi,
traumatizaţi sau orfani este marcată de fantomele violenţelor îndurate. Unii
reuşesc sã le depăseascã, alţii nu.
Oamenii de ştiinţă au
creat un termen nou.
Ei au făcut cercetări
asupra supravieţuitorilor din catastrofe şi a supravieţuitorilor din boli
foarte grave. Primii asupra cărora s-au făcut cercetări au fost
supravieţuitorii americani din lagărele japoneze.
Cercetătorii,
continuând lucrările lui Suzane Kobasa, au inventat termenul de “hardiness”,
plecând de la hard, care înseamnă - „ferm, tare, solid” .
Persoanele care au
hardiness au un anumit număr de calităţi, în sensul manierei de a fi. Când li
se întâmplă un eveniment prea dificil, ele nu spun: „Dumnezeule, viaţa este
groaznică.” Ele îşi spun în interior: „Este un eveniment dificil. Voi vedea cum
să ies de aici.” La acel moment, ele suferă de durere, de frig şi de foame, ca
şi celelalte, dar ele iau de asemenea distanţă pentru a se privi trăind
situaţia, ca pe o provocare de surmontat, o încercare, o aventură. Ei sunt, de
asemenea, oameni care cred în ceva şi care cred în ei înşişi
Atunci când suntem
disponibili pentru viaţă, pentru realitatea aşa cum este (şi nu aşa cum
obişnuim să o vedem, sau aşa cum ne aşteptăm să o vedem), pentru neobişnuit şi
pentru şansă, pentru intervenţia „bunului daimon” lucrurile cele mai neastepate
se pot întâmpla.
„Be prepared”, cum
spunea Baden Powell.
Pasteur amintea că şansa
favorizează spiritele pregătite, adică cele care sunt realmente pregătite. Cei
trei prinţi din Serendip sunt un bun exemplu pentru aceasta.
Anne Ancelin
Schützenberger, în cartea “Le plaisir de vivre” răspunde la întrebarea “Ce este
serendipitatea?”
“Cred
că acest fenomen al serendipităţii se află la punctul de întâlnire al mai
multor elemente sau forţe ca prezenţă.
Convingerea
că lumea este amicală şi primitoare şi vă va oferi soluţii şi răspunsuri de
care aveţi nevoie la momentul în care aveţi nevoie de ele: „Bateţi şi vi se va
deschide, cereţi şi vi se va da”, spunea deja Biblia.
Şi
această viziune pozitivă a unei lumi conviviale şi primitoare – sau a unei
graţii – ne ajută deja să trăim mai bine şi ne permite adesea să reacţionăm
altfel şi mai bine şi să „scăpăm” în situaţii disperate.
Este
o stare de conştienţă şi de vigilenţă (sau de atenţie plutitoare, spunea Freud)
care permite să vedem şi să remarcăm în treacăt ceva de care avem nevoie şi pe
care nu-l căutăm în acel moment, nici în acel loc. Şi care permite să găsim ca
din întâmplare ceea ce aveam nevoie sau doream, lucruri importante, vitale, de
ajutor sau pur şi simplu utile. Ca, de exemplu, a găsi din întâmplare, în
treacăt, reasortarea unei haine uzate dar îndrăgite, regăsirea „sulului de
argint”, găsirea unui loc de parcare exact în locul unde ne ducem, găsirea unui
taxi care debarcă pasageri exact în faţa porţii noastre într-o zi de ploaie şi
de avion pentru a prinde cursa, găsirea unei cărţi epuizate în vitrina unui
comerciant, în trecere, într-un taxi care merge la aeroport, pe o stradă
necunoscută… reasortarea din prima privire, fără a căuta, piesei lipsă din
puzzle, fără a şti măcar ce este un puzzle… găsirea „scrisorii furate” în
vechiul plic murdar de pe şemineul hoţului („Scrisoarea furată” de Edgar Poe)…
Serendipitatea,
este mai mult şi altceva decât „baraka” sau întâmplarea, sau sincronie, sau
noroc, sur numai o pură coincidenţă corp-spaţiu-timp-vigilenţă. Ea se situează
între întâmplare şi necesitate, între nădejde pierdută şi speranţă, credinţa
cărbunarului, naivitatea copilului şi perspicacitate.
Acest
concept de serendipitate este important, cred eu, din mai multe motive.
Ea
este o punte între creierul drept şi creierul stâng, între raţiunea rezonabilă,
care raţionează, şi intuiţia creatoare, şi perspicacitate, şi ne scoate din
„sau, sau” reductor între logică şi afectiv, şi din „cogito ergo sum” al lui
Descartes, pe care Lacan îl interpreta cu un mic schimb de punctuaţie, astfel:
„Gândesc: deci sunt”, adică „eu nu sunt – nu exist – decât atunci când gândesc”
– uitând puntea dintre cele două emisfere, şi faptul că omul este un tot.
Este
o punte între litere, arte şi ştiinţe.
Acest
termen de serendipitate dă un nume la ceva remarcabil şi remarcat de artişti,
de fizicieni, de psihanalişti, de poeţi, câţiva psihosociologi, câţiva
cercetători. Sperăm ca cercetările transdisciplinare vor ajunge să explice
acest concept ştiinţific, plecând de la psiho-neuro-imunologie, în legătură şi
cu neuroştiinţele, fizica şi creativitatea.
Serendipitatea
face legătura între corp-spaţiu-timp, între trecut, legendele lui, cultură şi
prezentul, şi cercetările de vârf în curs.”
Cuvântul
"resilient", chiar dacă nu face încă parte din limbajul obişnuit, va
fi folosit cât mai mult în cartea “Avantajul rezilienţei” a lui Al. Siebert,
mai ales pentru a sublinia idea că rezilienţa este ceva ce faci, mai mult decât
ceva ce ai.
Există o poveste despre
un bătrân pe care îl deranja zgomotul făcut de nişte copii care se jucau în
faţa ferestrei micului său apartament situat la primul nivel. Oare a început el
să ţipe la copii să plece de acolo?
Nu. Aceasta nu ar fi
fost o soluţie înţeleaptă. Bătrânul s-a dus afară şi le-a spus băieţilor că îi
plăcea să-i audă jucându-se sub fereastră sa şi este dispus să ofere fiecăruia
câte 25 de cenţi dacă vin să se joace acolo. Deci, le-a dat în fiecare zi câte
25 de cenţi, timp de o săptămâna.
În a doua săptămâna, a
ieşit afară după ce au terminat cu joaca şi le-a explicat că, fiind foarte
sărac, nu-şi mai putea permite să le dea decât 10 cenţi fiecăruia. Băieţilor nu
prea le-a plăcut reducerea. Mulţi au plecat; dar majoritatea au rămas.
La începutul săptămânii
a treia, bătrânul a ieşit afară şi le-a explicat că era aşa de sărac încât
nu-şi putea permite să-i dea fiecăruia decât 1 cent pe zi. Băieţii au plecat
spunând că nu au chef să se joace lângă fereastra lui doar pentru câţiva cenţi.
Strategia bătrânului
pentru rezolvarea problemei sale reflectă o înţelegere exactă a felului cum
acţiunile sale pot influenţa grupul de copii.
- Preluare după Al
Siebert – „Avantajul rezilienţei”
Era odată un băiat care
era trezit de mama lui în fiecare dimineaţă la 5.30 cu următorele cuvinte:
„Băiete, azi vei avea o zi extraordinară!”
Dar nu asta îşi dorea
să audă băiatul la acea ora a dimineţii. Era datoria lui ca în fiecare
dimineaţă, în primul rând, să meargă afară pentru a aduce lemne, să facă focul.
Ura să facă acest lucru.
Într-o zi în care mama
sa a intrat şi a spus: „O să ai o zi extraordinară!”, băiatul a izbucnit: „Nu,
mamă, va fi o zi îngrozitoare! Sunt obosit. În casă este frig. Şi nu vreau să
mă duc să aduc lemne. Este o zi mizerabilă!”
„Scumpule,” a spus
mama, „nu ştiam că asta simţi. Hai, întoarce-te în pat şi dormi în continuare”.
Băiatul a crezut că a dat lovitura. „De ce oare nu m-am gândit la asta mai
înainte?” s-a întrebat el.
S-a trezit două ore mai
târziu. În casă era cald şi se simţea mirosul micului dejun. S-a ridicat din
pat, s-a îmbrăcat şi s-a aşezat la masa din bucătărie. „Mamă, ce foame îmi
este!” a spus el. „Sunt odihnit. Micul dejun este deja pregătit. Este grozav!”
„Scumpule,” i-a spus
mama, „astăzi nu primeşti mâncare. Îţi aduci aminte că ai spus că azi va fi o
zi îngrozitoare? În calitatea mea de mamă, voi face tot ce-mi stă în putinţă
pentru a-ţi face ziua îngrozitoare. Întoarce-te în dormitorul tău şi stai acolo
toată ziua. Nu ai voie să ieşi şi nu vei primi nimic de mâncare. Ne vedem mâine
dimineaţă la 5.30”.
Băiatul s-a dus mâhnit
în camera lui şi s-a băgat în pat. Şi a reuşit să mai doarmă – încă o oră. Dar
până la urmă cât poate să doarmă o persoană? Şi-a petrecut ziua plimbându-se
mâhnit prin cameră şi devenind din ce în ce mai înfometat. Când în cele din
urmă s-a întunecat, s-a reîntors în pat şi a încercat să adoarmă.
S-a trezit cu mult
înainte să se lumineze şi s-a îmbrăcat. Stătea în mijlocul patului când mama sa
a deschis uşa camerei la 5.30. Înainte că ea să apuce să zică ceva, băiatul a
sărit din pat şi i-a spus: „Mamă, azi va fi o zi extraordinară!”.
Ceea ce a fost valabil
pentru acest copil poate fi pentru oricine. Îţi poţi schimba atitudinea!
- Preluare după John C.
Maxwell – „Harta succesului”
Rezilient înseamnă să
fii în măsură să-ţi revii în urma unor evoluţii de viaţă care pot părea la
început total copleşitoare.
Rezilienţa este mai
importantă ca niciodată în lumea de astăzi. Perioada volatilă şi haotică prin
care trecem nu se va sfârşi curând. Pentru a asigura o viaţă confortabilă
pentru tine şi familia ta trebuie să dai dovadă de o rezilienţă mult mai
dezvoltată decât oamenii din trecut. Persoanele cu abilităţi de rezilienţă au
un avantaj semnificativ faţă de cele care se simt neajutorate sau reacţionează
ca nişte victime.
Majoritatea reuşim să
supravieţuim problemelor vieţii şi a traumelor de orice natură ar fi ele, însă
a trăi viaţa şi a reuşi să te bucuri de ea, înseamnă mult mai mult decât a
supravieţui.
Conform teoriei
“Puterea intenţiei” a lui Dr. Wayne Dyer, pentru a-ţi schimba atitudinea faţă
de lucruri, evenimente şi oameni, trebuie să înţelegi că nu atragi ceea ce vrei
ci atragi ceea ce eşti şi trebuie să laşi lucrurile să se întâmple, să fii
deschis lor.
"Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." - Confucius
Bibliografie:
Anne Ancelin
Schützenberger - “Le plaisir de vivre”
Boris Cyrulnik – “O
minunata nefericire”
Boris Cyrulnik –
“Murmurul fantomelor”
Prof. Dr. Al Siebert –
“Avantajul rezilientei”
John C. Maxwell –
„Harta succesului”
Anonim – “A woman in
Berlin”
Dr. Wayne W. Dyer - “The power of intention”
Emmy E. Werner –
“Children and war : Risk, resilience and recovery”
Papa Benedict al
XVI-lea – Biografia