Rezilienţă şi serendipitate

"A trăi este o artă, a supravieţui este comun."

Secolul XXI – secolul vitezei, al tehnologiei şi al societăţii de consum. Un secol al individualismului care supravieţuieşte şi se propagă de la generaţie la generaţie, printr-un sistem de valori greşit ce are ca puncte comune egoismul şi indolenţa.

Violenţa, agresivitatea, abuzurile atât fizice cât şi psihice, trauma şi toate formele de stress, sunt fenomene intens răspândite, care afectează nu doar individul dar şi grupurile sociale. Datorită acestor factori negativi şi a faptului că individul tinde să se ascundă de realitatea vieţii şi să-i supravieţuiască, cel mult, psihologia modernă, încearcă să vină în ajutor accentuând latura spirituală şi cea a dezvoltării personale.

Consilieri, psihoterapeuţi, psihiatrii, de la Dr. Wayne W. Dyer ce propune în cărţile sale metode de auto-ajutorare şi auto-motivaţie, până la Anne Ancelin Schützenberger – psiholog, psihoterapeut, profesor emerit, printre fondatorii psihodramei şi întemeietoare a psihogenealogiei, ca şi mulţi alţii, propun diverse metode şi tehnici de adaptare psihologică – de rezilienţă şi de serendipitate.

Literatura de specialitate conţine o vastă plajă de articole care au ca subiect principal conceptul de rezilienţă.

Articole cu privire la acest concept datează de prin anii ’70, Garmezy fiind cel care a publicat în 1973 primul studiu despre rezilienţă.

Ce este, asadar, rezilienţa psihologică? 

Rezilienţa psihologică poate fi explicată drept capacitatea individului de a suporta stresori fără a manisfesta disfuncţii psihologice, boli psihice sau o dispoziţie negativă persistentă.

Stresorii sau factorii de risc sunt numeroşi şi ei pot fi acuţi sau cronici : moartea cuiva drag, o boală cronică, abuzul emoţional  sau psihic, sărăcia, violenţa, etc.

Abilitatea de coping reprezintă procesul central în construirea rezilienţei. Rezilienţa mai presupune şi o gamă de trăsături de personalitate care servesc ca resurse de rezistenţă atunci când suntem confruntaţi cu situaţii de distres.

Rezilienţa poate fi evidenţiată prin trei elemente: provocarea – perceperea schimbărilor din viaţă drept normale  şi naturale, şi deopotrivă drept oportunităţi spre dezvoltare personală; implicarea – găsirea unui sens în acţiunile proprii şi dorinţa de participare activă; şi controlul – presupune credinţa că acţiunile noastre pot avea un impact semnificativ asupra existenţei noastre.

Rezilienţa este în general înţeleasă drept adaptarea psihologică pozitivă a individului în circumstanţe deosebit de dificile.

Boris Cyrulnik, etolog şi neuropsihiatru francez, relatează în lucrarea sa, “O minunată nefericire”, concluziile la care a ajuns în urma cercetărilor asupra conceptului de rezilienţă, această uimitoare capacitate a fiinţei umane de a depăşi traumele şi rănile emoţionale cele mai cumplite: boala, doliu, violul, tortura, războiul.

Bazându-se pe multitudinea de cazuri reale studiate atât în cabinetul său de psihoterapie, cât şi în misiunile în străinătate – Bosnia, Cambogia, Brazilia, Rusia – autorul ne explică modul în care, şi în încercările cele mai odioase, oamenii pot să triumfe şi să aibă o viaţă normală datorită abilităţilor căpătate în copilărie.

“Când te minunezi să întâlneşti copii care triumfă asupra celor mai cumplite încercări.

Mirarea nu datează de ieri, de azi. Întotdeauna oamenii sunt uimiţi în faţa copiilor care au depăşit nenorocirile şi şi-au clădit o viaţă decentă în ciuda lor. Se „minunează” pentru că aceşti micuţi au „triumfat” asupra unei imense „suferinţe”.

Minunea şi suferinţa sunt deja asociate. Cât despre sentimentul de triumf, pentru ca el să ajungă în spiritul victimei, trebuie ca aceasta să fi avut timpul să scrie mai multe capitole din povestea sa pentru ca, întorcându-se în trecut, să poată să-şi dea seama că a învins.”

Numită “Pioner al rezilienţei”, Prof. Emmy Werner a devenit cunoscută datorită cercetărilor făcute alături de Norman Garmezy şi Michael Rutter, despre impactul războiului asupra copiilor.

În articolul publicat în “Development and Psychology” al Universităţii Cambridge din 2012, “Children and war: Risk, resilience and recovery “, Emmy Werner revine asupra studiilor făcute de-a lungul timpului asupra copiilor afectaţi de război, din întreaga lume.  Ea descrie factorii de risc şi problemele de sănătate mentală legate de impacturile negative ale mărturiei războiului, a actelor de violenţă, a pierderii membrilor familiei şi a celor apropiaţi.

Cu cât expunerea la actele de violenţă a fost mai recentă şi cu cât copiii au fost mai înaintaţi în vârstă, cu atât mai posibilă a fost apariţia sindromului posttraumatic. Cei mai afectaţi de acest sindrom fiind copiii- soldaţi, copiii ce au fost violaţi sau strămutaţi. În viaţa de adult aceşti copii dezvoltând o gamă largă de probleme medicale, în special boli cardiovasculare.

Literatura de specialitate descrie o gamă largă de probleme psihice şi medicale asociate cu copiii expuşi războiului. Cele mai comune dintre ele fiind simptome puternice ale stresului posttraumatic, depresia şi tulburările anxioase.

Cu toate ororile la care aceşti copii au fost supuşi, de-a lungul cercetărilor s-au constatat un număr de “factori de protecţie” care moderează impactul adversităţilor războiului asupra copiilor.  Printre ei se află strânsa legătură dintre părinte şi copil, sănătatea mentală a mamei, disponibilitatea altor tutori/îngrijitori ca bunicii sau fraţi/surori mai mari, suportul social al membrilor comunităţilor care au avut aceleaşi dificultăţi, în special suportul profesorilor.

Toţi aceştia ar trebui să le cultive copiilor traumatizaţi un sentiment de valoare, de apreciere, o credinţă care găseşte un scop în suferinţa lor, asumarea responsabilităţii pentru protecţia altora, restaurarea controlului în viaţă lor şi folosirea umorului şi a altruismului ca mecanisme de apărare.

Toţi aceşti factori au avut un impact pozitiv în încercarea de reziliere a copiilor aflaţi în diferite tipuri de conflicte.

S-au înregistrat schimbări psihologice pozitive la un număr de copii supravieţuitori ai războaielor, ce au fost supuşi cercetărilor în timpul vieţii adulte. Aceste cercetării  au inclus americani care s-au înrolat în armată înainte de a împlini vârsta de 18 ani şi au luptat pe fronturile din Europa şi Pacific şi germani dintre care 200.000 de băieţi cu vârste cuprinse între 9 şi 17 ani care au fost trimişi auxiliari în lupta anti-aeriană. 

Unul dintre aceşti băieţi a fost ales Cancelar al Republicii Federale Germane iar un altul avea să devină mai târziu, Papa Benedict al XVI-lea.

La fel ca şi Ioan Paul al II-lea, viaţa lui Benedict al XVI-lea a fost puternic marcată de experienţa celui de-al doilea război mondial, numai că germanul Ratzinger se afla de cealaltă parte a baricadei faţă de polonezul Wojtyla.

Joseph Ratzinger nu a făcut niciodată un secret din această etapă a vieţii lui, povestind în autobiografia sa condiţiile în care, la vârsta de 14 ani, a fost înrolat în rândurile organizaţiei tineretului nazist, Hitlerjugend.

Deşi, iniţial, cei doi fraţi Ratzinger nu au participat la întrunirile Hitlerjugend, ei au fost nevoiţi să o facă din 1941, în momentul în care înscrierea în organizaţie a devenit obligatorie. Ratzinger avea 14 ani şi era elev la seminar, la fel ca şi fratele său.

Acest lucru era important pentru că membrii organizaţiei benficiau de reduceri ale taxelor de şcolarizare, facilitate de care familia sa avea mare nevoie.

Conform propriilor relatări, tatăl sau, Joseph, de profesie jandarm, era un antinazist convins. Motiv pentru care, după ce intrase în conflict cu autorităţile din pricina vederilor sale, a fost nevoit să se mute cu familia în altă localitate.

Familia sa a simţit îndeaproape oroarea ideologiei hitleriste, un văr de-al său, suferind de sindromul Down, căzând victimă a programului de eliminare a persoanelor cu infirmităţi.

În 1943, tânărul Ratzinger este înrolat, la fel ca restul colegilor, într-o unitate de apărare antiaeriană, unde servea ca ajutor, neavând nici un fel de pregătire. Era pus la munci grele, sub comanda unor militari pe care i-a descris drept "ideologi fanatici care ne tiranizau".

În noiembire 1944, este trimis să se antreneze într-o unitate de infanterie, dar încearcă să se sustragă pe cât posibil de la sarcinile militare.

În primăvara lui 1945, cînd războiul era pe sfârşite, Ratzinger decide să dezerteze, o hotărâre riscantă, în condiţiile în care trupele SS aveau ordinul să-i împuşte pe trădători. De fiecare dată când era oprit de nazişti, trecea prin clipe de groază.

"Slavă Cerului că mai erau şi oameni sătui de război sau care nu voiau să-şi mânjească mâinile de sânge", scrie Ratzinger într-o carte de memorii publicată în 1977. În acele zile, el umbla cu braţul legat, un pretext suficient de bun pentru patrule de a-l trimite acasă să se trateze, fără să-i facă nimic.

Ratzinger ajunge acasă, iar după sosirea americanilor, care îşi stabilesc cartierul general în locuinţa părinţilor săi, este identificat ca soldat german şi făcut prizonier.

Obligat să-şi pună uniforma, este dus, sub ameninţarea armelor, cu mâinile sus, până în piaţa centrală, unde se adunau prizonierii. "Trei zile am mărşăluit pe o şosea pustie", îşi aminteşte el.

Era o coloană tot mai mare de prizonieri, escortată de militari americani care îi fotografiau, în special pe cei foarte tineri, pentru a avea suveniruri cu armata învinsă.

Timp de mai multe săptămâni, prizonierii au fost ţinuţi sub cerul liber, într-un lagăr improvizat. Pe 19 iunie a fost eliberat şi a făcut autostopul până acasă, unde a ajuns cu camionul unui lăptar.

Atmosfera în familie era destul de sumbră, pentru că nimeni nu mai avea veşti despre fratele sau mai mare, Georg, din aprilie. Acesta s-a întors abia în iulie, viu şi nevătămat.

"În lunile ce au urmat ne-am bucurat de libertatea regăsită, pe care am învăţat să o preţuim şi au fost cele mai fericite luni din viaţa mea", îşi amintea, atunci proaspătul Papă.

La scurt timp după ce a fost ales Papă, Joseph Ratzinger le-a spus cardinalilor că, luându-şi numele de Benedict al XVI-lea, doreşte să aducă un omagiu predecesorului sau Benedict al XV-lea, cunoscut pentru eforturile depuse în favoarea reunirii unei lumi divizate de primul război mondial şi pentru ajutorarea refugiaţilor.

Noul Suveran Pontif a precizat că numele pe care-l va purta ca pontif este o expresie a deciziei sale de a acţiona pentru "reconcilierea între popoare", mergând pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea, mare susţinător al păcii şi vehement critic al războiului din Irak, a declarat cardinalul Berlinului, Georg Maximillian Sterzinsky, după încheierea conclavului.

La sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, aproximativ 1.9 milioane de femei şi fete de naţionalitate germană au fost violate, majoritatea de către soldaţii sovietici. Aproximativ 10% dintre acestea au recurs la sinucidere şi aproximativ 200.000 de copii au fost concepuţi prin viol.

Singurul studiu asupra femeilor germane violate a fost publicat de Kuwert în 2010, care a intervievat 27 de femei în vârstă. 

Toate au fost violate la vârste de 16-17 ani şi mai bine de jumătate din ele au suferit de simptome ale stresului posttraumatic, chiar şi 60 de ani mai târziu.

Multe dintre aceste “mame fără voie” şi-au abandonat copiii în grija statului, altele însă au ales să-i crească şi să-i educe alături de un alt partner şi copiii acestuia, în sânul familiei, încercând să depăşească momentele de teroare prin acordarea şansei la o viaţă normală celor nevinovaţi – “copiii războiului”.

Atrocităţiile războiului nu au fost şi nu vor rămâne, din păcate, singurele surse de traume.

În “Murmurul Fantomelor”, Boris Cyrulnik răspunde întrebărilor de ce unii reuşesc să depăsească traumele? De ce, cum, ce-i diferentiază? prin introducerea unui concept propriu, numit rezilientă. 

Ce este rezilienţa, cum apare, cum se dezvoltă, care este rolul său în evoluţia psihică a copilului şi, mai târziu, a adultului, sunt temele dezbătute în paginile acestei cărti.

Rezilienţa nu e o minune, nici o retetă a fericirii, „este o strategie de luptă împotriva nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieţii clipe de plăcere în ciuda murmurului fantomelor din străfundurile memoriei".

Aparent, între Marylin Monroe şi Hans Christian Andersen nu este nici o asemănare, deşi cuvântul „poveste" ar putea fi un element comun al vieţilor lor. Marylin Monroe a fost un copil nelegitim, căruia nici mama, nici orfelinatele, nici familiile adoptive nu i-au putut da afecţiunea de care avea nevoie. Rolurile sau marile iubiri n-au ajutat-o să treacă pragul disperării, care a dus-o la sinucidere.

Cu mult înaintea acestui eveniment, prin 1805, mama lui Hans Christian a fost forţată să se prostitueze de propria ei mamă. Insărcinată fiind, a fugit de acasă şi s-a căsătorit doar pentru a-i oferi copilului ei un cămin.

Hans Christian Andersen a avut o mamă iubitoare, dar pe care alcoolismul a ucis-o. Crescut cu dragoste de bunica sa şi trăind într-o comunitate în care basmele cu personaje fantastice, sărbătorile şi procesiunile formau o bază culturală solidă, a reuşit să se smulgă din noroiul originii sale.

Asemeni vieţii lui Marylin şi a lui Hans Christian, existenţa miilor de copii abandonaţi, abuzaţi, traumatizaţi sau orfani este marcată de fantomele violenţelor îndurate. Unii reuşesc sã le depăseascã, alţii nu.

Oamenii de ştiinţă au creat un termen nou.

Ei au făcut cercetări asupra supravieţuitorilor din catastrofe şi a supravieţuitorilor din boli foarte grave. Primii asupra cărora s-au făcut cercetări au fost supravieţuitorii americani din lagărele japoneze.

Cercetătorii, continuând lucrările lui Suzane Kobasa, au inventat termenul de “hardiness”, plecând de la hard, care înseamnă - „ferm, tare, solid” .

Persoanele care au hardiness au un anumit număr de calităţi, în sensul manierei de a fi. Când li se întâmplă un eveniment prea dificil, ele nu spun: „Dumnezeule, viaţa este groaznică.” Ele îşi spun în interior: „Este un eveniment dificil. Voi vedea cum să ies de aici.” La acel moment, ele suferă de durere, de frig şi de foame, ca şi celelalte, dar ele iau de asemenea distanţă pentru a se privi trăind situaţia, ca pe o provocare de surmontat, o încercare, o aventură. Ei sunt, de asemenea, oameni care cred în ceva şi care cred în ei înşişi

Atunci când suntem disponibili pentru viaţă, pentru realitatea aşa cum este (şi nu aşa cum obişnuim să o vedem, sau aşa cum ne aşteptăm să o vedem), pentru neobişnuit şi pentru şansă, pentru intervenţia „bunului daimon” lucrurile cele mai neastepate se pot întâmpla.

„Be prepared”, cum spunea Baden Powell.

Pasteur amintea că şansa favorizează spiritele pregătite, adică cele care sunt realmente pregătite. Cei trei prinţi din Serendip sunt un bun exemplu pentru aceasta.

Anne Ancelin Schützenberger, în cartea “Le plaisir de vivre” răspunde la întrebarea “Ce este serendipitatea?”

“Cred că acest fenomen al serendipităţii se află la punctul de întâlnire al mai multor elemente sau forţe ca prezenţă.

Convingerea că lumea este amicală şi primitoare şi vă va oferi soluţii şi răspunsuri de care aveţi nevoie la momentul în care aveţi nevoie de ele: „Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi vi se va da”, spunea deja Biblia.

Şi această viziune pozitivă a unei lumi conviviale şi primitoare – sau a unei graţii – ne ajută deja să trăim mai bine şi ne permite adesea să reacţionăm altfel şi mai bine şi să „scăpăm” în situaţii disperate.

Este o stare de conştienţă şi de vigilenţă (sau de atenţie plutitoare, spunea Freud) care permite să vedem şi să remarcăm în treacăt ceva de care avem nevoie şi pe care nu-l căutăm în acel moment, nici în acel loc. Şi care permite să găsim ca din întâmplare ceea ce aveam nevoie sau doream, lucruri importante, vitale, de ajutor sau pur şi simplu utile. Ca, de exemplu, a găsi din întâmplare, în treacăt, reasortarea unei haine uzate dar îndrăgite, regăsirea „sulului de argint”, găsirea unui loc de parcare exact în locul unde ne ducem, găsirea unui taxi care debarcă pasageri exact în faţa porţii noastre într-o zi de ploaie şi de avion pentru a prinde cursa, găsirea unei cărţi epuizate în vitrina unui comerciant, în trecere, într-un taxi care merge la aeroport, pe o stradă necunoscută… reasortarea din prima privire, fără a căuta, piesei lipsă din puzzle, fără a şti măcar ce este un puzzle… găsirea „scrisorii furate” în vechiul plic murdar de pe şemineul hoţului („Scrisoarea furată” de Edgar Poe)…

Serendipitatea, este mai mult şi altceva decât „baraka” sau întâmplarea, sau sincronie, sau noroc, sur numai o pură coincidenţă corp-spaţiu-timp-vigilenţă. Ea se situează între întâmplare şi necesitate, între nădejde pierdută şi speranţă, credinţa cărbunarului, naivitatea copilului şi perspicacitate. 

Acest concept de serendipitate este important, cred eu, din mai multe motive.

Ea este o punte între creierul drept şi creierul stâng, între raţiunea rezonabilă, care raţionează, şi intuiţia creatoare, şi perspicacitate, şi ne scoate din „sau, sau” reductor între logică şi afectiv, şi din „cogito ergo sum” al lui Descartes, pe care Lacan îl interpreta cu un mic schimb de punctuaţie, astfel: „Gândesc: deci sunt”, adică „eu nu sunt – nu exist – decât atunci când gândesc” – uitând puntea dintre cele două emisfere, şi faptul că omul este un tot.

Este o punte între litere, arte şi ştiinţe.

Acest termen de serendipitate dă un nume la ceva remarcabil şi remarcat de artişti, de fizicieni, de psihanalişti, de poeţi, câţiva psihosociologi, câţiva cercetători. Sperăm ca cercetările transdisciplinare vor ajunge să explice acest concept ştiinţific, plecând de la psiho-neuro-imunologie, în legătură şi cu neuroştiinţele, fizica şi creativitatea.

Serendipitatea face legătura între corp-spaţiu-timp, între trecut, legendele lui, cultură şi prezentul, şi cercetările de vârf în curs.”

Cuvântul "resilient", chiar dacă nu face încă parte din limbajul obişnuit, va fi folosit cât mai mult în cartea “Avantajul rezilienţei” a lui Al. Siebert, mai ales pentru a sublinia idea că rezilienţa este ceva ce faci, mai mult decât ceva ce ai.

Există o poveste despre un bătrân pe care îl deranja zgomotul făcut de nişte copii care se jucau în faţa ferestrei micului său apartament situat la primul nivel. Oare a început el să ţipe la copii să plece de acolo?

Nu. Aceasta nu ar fi fost o soluţie înţeleaptă. Bătrânul s-a dus afară şi le-a spus băieţilor că îi plăcea să-i audă jucându-se sub fereastră sa şi este dispus să ofere fiecăruia câte 25 de cenţi dacă vin să se joace acolo. Deci, le-a dat în fiecare zi câte 25 de cenţi, timp de o săptămâna.

În a doua săptămâna, a ieşit afară după ce au terminat cu joaca şi le-a explicat că, fiind foarte sărac, nu-şi mai putea permite să le dea decât 10 cenţi fiecăruia. Băieţilor nu prea le-a plăcut reducerea. Mulţi au plecat; dar majoritatea au rămas.

La începutul săptămânii a treia, bătrânul a ieşit afară şi le-a explicat că era aşa de sărac încât nu-şi putea permite să-i dea fiecăruia decât 1 cent pe zi. Băieţii au plecat spunând că nu au chef să se joace lângă fereastra lui doar pentru câţiva cenţi.

Strategia bătrânului pentru rezolvarea problemei sale reflectă o înţelegere exactă a felului cum acţiunile sale pot influenţa grupul de copii. 

- Preluare după Al Siebert – „Avantajul rezilienţei”

Era odată un băiat care era trezit de mama lui în fiecare dimineaţă la 5.30 cu următorele cuvinte: „Băiete, azi vei avea o zi extraordinară!”

Dar nu asta îşi dorea să audă băiatul la acea ora a dimineţii. Era datoria lui ca în fiecare dimineaţă, în primul rând, să meargă afară pentru a aduce lemne, să facă focul. Ura să facă acest lucru.

Într-o zi în care mama sa a intrat şi a spus: „O să ai o zi extraordinară!”, băiatul a izbucnit: „Nu, mamă, va fi o zi îngrozitoare! Sunt obosit. În casă este frig. Şi nu vreau să mă duc să aduc lemne. Este o zi mizerabilă!”

„Scumpule,” a spus mama, „nu ştiam că asta simţi. Hai, întoarce-te în pat şi dormi în continuare”. Băiatul a crezut că a dat lovitura. „De ce oare nu m-am gândit la asta mai înainte?” s-a întrebat el.

S-a trezit două ore mai târziu. În casă era cald şi se simţea mirosul micului dejun. S-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a aşezat la masa din bucătărie. „Mamă, ce foame îmi este!” a spus el. „Sunt odihnit. Micul dejun este deja pregătit. Este grozav!”

„Scumpule,” i-a spus mama, „astăzi nu primeşti mâncare. Îţi aduci aminte că ai spus că azi va fi o zi îngrozitoare? În calitatea mea de mamă, voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-ţi face ziua îngrozitoare. Întoarce-te în dormitorul tău şi stai acolo toată ziua. Nu ai voie să ieşi şi nu vei primi nimic de mâncare. Ne vedem mâine dimineaţă la 5.30”.

Băiatul s-a dus mâhnit în camera lui şi s-a băgat în pat. Şi a reuşit să mai doarmă – încă o oră. Dar până la urmă cât poate să doarmă o persoană? Şi-a petrecut ziua plimbându-se mâhnit prin cameră şi devenind din ce în ce mai înfometat. Când în cele din urmă s-a întunecat, s-a reîntors în pat şi a încercat să adoarmă.

S-a trezit cu mult înainte să se lumineze şi s-a îmbrăcat. Stătea în mijlocul patului când mama sa a deschis uşa camerei la 5.30. Înainte că ea să apuce să zică ceva, băiatul a sărit din pat şi i-a spus: „Mamă, azi va fi o zi extraordinară!”.

Ceea ce a fost valabil pentru acest copil poate fi pentru oricine. Îţi poţi schimba atitudinea!

- Preluare după John C. Maxwell – „Harta succesului”

Rezilient înseamnă să fii în măsură să-ţi revii în urma unor evoluţii de viaţă care pot părea la început total copleşitoare.

Rezilienţa este mai importantă ca niciodată în lumea de astăzi. Perioada volatilă şi haotică prin care trecem nu se va sfârşi curând. Pentru a asigura o viaţă confortabilă pentru tine şi familia ta trebuie să dai dovadă de o rezilienţă mult mai dezvoltată decât oamenii din trecut. Persoanele cu abilităţi de rezilienţă au un avantaj semnificativ faţă de cele care se simt neajutorate sau reacţionează ca nişte victime.

Majoritatea reuşim să supravieţuim problemelor vieţii şi a traumelor de orice natură ar fi ele, însă a trăi viaţa şi a reuşi să te bucuri de ea, înseamnă mult mai mult decât a supravieţui.

Conform teoriei “Puterea intenţiei” a lui Dr. Wayne Dyer, pentru a-ţi schimba atitudinea faţă de lucruri, evenimente şi oameni, trebuie să înţelegi că nu atragi ceea ce vrei ci atragi ceea ce eşti şi trebuie să laşi lucrurile să se întâmple, să fii deschis lor.

"Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." -  Confucius

Bibliografie:

Anne Ancelin Schützenberger - “Le plaisir de vivre”

Boris Cyrulnik – “O minunata nefericire”

Boris Cyrulnik – “Murmurul fantomelor”

Prof. Dr. Al Siebert – “Avantajul rezilientei”

John C. Maxwell – „Harta succesului”

Anonim – “A woman in Berlin”

Dr. Wayne W. Dyer  - “The power of intention”

Emmy E. Werner – “Children and war : Risk, resilience and recovery”

Papa Benedict al XVI-lea – Biografia 

"Happiness cannot be traveled to, owned, earned, worn or consumed. Happiness is the spiritual experience of living every minute with love, grace, and gratitude."
Denis Waitley

Some sort of happiness ...

“Passion. It lies in all of us. Sleeping... waiting... and though unwanted, unbidden, it will stir... open its jaws and howl. It speaks to us... guides us. Passion rules us all. And we obey. What other choice do we have? Passion is the source of our finest moments. The joy of love... the clarity of hatred... the ecstasy of grief. It hurts sometimes more than we can bear. If we could live without passion, maybe we'd know some kind of peace. But we would be hollow. Empty rooms, shuttered and dank. Without passion, we'd be truly dead.”
― Joss Whedon

Perfect

“He’s not perfect. You aren’t either, and the two of you will never be perfect. But if he can make you laugh at least once, causes you to think twice, and if he admits to being human and making mistakes, hold onto him and give him the most you can. He isn’t going to quote poetry, he’s not thinking about you every moment, but he will give you a part of him that he knows you could break. Don’t hurt him, don’t change him, and don’t expect for more than he can give. Don’t analyze. Smile when he makes you happy, yell when he makes you mad, and miss him when he’s not there. Love hard when there is love to be had. Because perfect guys don’t exist, but there’s always one guy that is perfect for you.” 
― Bob Marley

Something like it.

Falling in love, romance, matters of the heart - when you fall in love, on some biochemical level you know there is a chance it won't work out. It's ingrained in us that if you take such an enormous risk on someone with your heart that it might not pay off.
I gamble all my chips and I might actually lose everything.

And so it is....

Once in a lifetime you find
Someone to show you the way
Someone to make your decisions
And I let you lead me Astray

Who did you think you were fooling
Said you were missing me blind
But the truth is I knew you were lying
You were using me time after time

When the heartache is over
I know I won't be missing you
Won't look over my shoulder
'Cause I know that I can live without you
Oh live without you
Oh I can live without you

Time to move on with my life now
Leaving the past all behind
I can make my own decisions
It was only a matter of time
Sometimes I look back in anger
Thinking about all the pain
But I know that I'm stronger without you
And that I'll never need you again.

The good die young....

Cateodata imi doresc sa fiu copil, sa cred in basme, sa cred ca imposibilul este posibil....

Desi, am ajuns la o varsta la care, viata mi-a tras si mie cateva perechi de palme, cateodata imi doresc sa cred ca "frumoasa adormita" poate fi trezita de sarutul printului ei....

O alta dimineata cu ochii injectati, cu capul greu si sufletul sfasiat....Mi-as fi dorit sa pot crede ca razele soarelui vor face din ziua asta, una mai buna...

Buchetul mare de flori cu panglica funerara infasurata in jurul lui.... "Nu te vom uita niciodata, Diana!" m-a re-adus cu picioarele pe pamant, in mocirla vietii... 

Da, viata e frumoasa si trebuie pretuita, timpul e tot ceea ce avem mai de pret pe lumea asta si trebuie sa invatam sa-l folosim intr-un mod prielnic noua....de acord.... pana in punctul in care realizezi ca ... intotdeauna dupa soare, va veni si ploaia, iar odata cu ploaia, sunt sanse mari sa mocirleasca totul.... si stai in namol pana la genunchi. Si, da, stiu! ca ar trebui sa te gandesti numai la momentele  insorite si sa zambesti.... Durerea nu asta e...

Durerea e atunci cand realizezi ca momentele insorite trecute, sunt tot ce au ramas, ca viata ti-a mai donat un norisor de ploaie, si cerul tau se acopera incet incet cu nori de furtuna... 

Oamenii dragi, prietenii.... sunt cei cu care iti alungi norii de furtuna, corect!? Ei sunt momentele tale insorite! dar ce te faci cand ei nu mai sunt? Cand nu se mai pot intoarce? 

Da, stiu.... ramane amintirea lor.... 

Am ajuns la cimitir... pe aleea insorita, oameni de toate felurile... Unii veniti la cersit, altii cu buchete de flori si lacrimi sincere in coltul ochilor.... Doua batrane asteapta linistite pe o banca urmatoarea inmormantare... Bocitoare!?.... 

Cu fiecare pas facut in fata celuilalt, privirea mi se incetoseaza si mai mult... Ochelarii de soare imi ascund lacrimile. Nu recunosc pe nimeni. O batrana imbracata intr-o camasa alba, patata pe piept, ma indreapta spre capela. Simt cum inima mi-o ia la goana iar picioarele mi se inmoaie. Mi-e greu sa respir. "Nu acum! nu acum! Stai dreapta! Respira!" - imi sopteste ceva din cap.... 

In fata capelei...totul se pietrifica. Timpul se opreste. Totul e in "slow motion"... Intru....numai flori.... Doua femei ma intampina... O recunosc pe mama Dianei.... "Tu cine esti, mama?".... Fara sa-mi dau seama o imbratisez si-i soptesc cu glasul frant de lacrimi... "O prietena....." si atat. 

Ma intorc spre dreapta si-mi doresc sa nu fii fost acolo! Raman impietrita si-mi imaginez sarutul printului ce-o va trezi din somn.... "Dormi in pace, doamna!".... 

Nu mai pot gandi.... 

Ies, o iau la sanatoasa, merg cat ma tin picioarele fara sa stiu in ce directie... ma prabusesc pe o banca, imi aprind o tigare si trag fum dupa fum, insetata de drog. Plang, de parca n-as fi facut-o niciodata....

Nu am puterea sa te vad pe "ultimul drum" - iti soptesc, sperand sa ma poti auzi. 

Oamenii frumosi ne parasesc doar pentru a deveni fluturi! 

Momente insorite pe cerul vietii noastre.... Cu cata durere ne raman acum doar amintirile...acum! cand realizam ca altele nu mai putem naste. 

O sa ne lipsesti, draga Doamna! O sa ne lipseasca zambetul tau si vocea blanda, mereu vesela!

Mi-as fi dorit ca povestea voastra sa se termine cu "Happily Ever After!".... O poveste de dragoste frumoasa, pe care ati impartasit-o cu noi toti, cei care v-au cunoscut!  

Ramas bun, draga prietena!

O dimineata ca oricare alta, in care razele soarelui iti incalzesc fata si te fac sa te ridici din pat... Iti pui cafeaua pe foc si-ti aprinzi o tigare. Tot felul de ganduri te napadesc dintr-o data. Te gandesti ca dupa cateva luni de munca intensa, invatat si examene e timpul sa iesi din casa si te intalnesti cu acei oameni dragi pe care nu i-ai vazut de prea demult....

Iti sorbi incet cafeaua si simti cum caldura de afara te imbie la o plimbare, ceva mai tarziu, e drept. Deschizi calculatorul sa vezi ce se mai intampla in lume si in lumea virtuala a celor cunoscuti..... Brusc....viata te loveste, te socheaza si te pune din nou la colt!

O lovitura de topor drept in moalele capului... sa nu carecumva sa uiti ca viata e asa cum crezi tu ca e, ea este intotdeauna asa cum vrea ea, din pacate!

Iti aduci aminte diminetile in care fugeai de acasa sa-ti bei cafeaua cu un om drag. Om bun, suflet blajin ce te-a povatuit, ti-a povestit, te-a facut sa razi si mereu sa astepti cu si mai multa nerabdare urmatoarea intalnire. Suflet blajin cu  vorba dulce ce ti-a devenit prietena. Prietena pe care sperai sa o vezi curand, sa-i povestesti cele vrute si nevrute, prietena cu care timpul intotdeauna parea mult prea scurt! 

Se scurg minute si incerci sa realizezi ceea ce ai aflat.... dar nu poti, nu vrei! 

Nu vrei sa crezi ca totul a ramas o amintire. Nu vrei sa crezi ca viata, te-a mai pus o data la colt! ....

Lacrimi grele iti spala fata, in mintea-ti tulburata un amalgam de amintiri se sparg de peretii prezentului ca valurile marii de stanci. 

Iti tremura tot corpul de parca ai suferi de hipotermie, ai vrea sa inchizi ochii si sa afli ca a fost doar un cosmar, o avertizare cum ca ar trebui sa-ti vezi prietenii mai des! Incerci de cateva ori, dar tot ceea ce vezi e imaginea vie a prietenului plecat. Zambetul larg cu ochii mari ce te cerceteaza si parca te cearta ca ai intarziat atat! Ca ai ajuns prea tarziu, ca s-a racit cafeaua .... ca n-o veti mai bea niciodata impreuna.... 

Voi purta cu mine inca un fluture... 

Stii....  grecii credeau ca FLUTURII sunt expresia sufletului oamenilor, dupa moarte cei cu suflet curat vor deveni fluturi de zi frumos colorati.....

Atatia fluturi frumos colorati port deja in suflet.... 

Si pentru ca mereu ma intrebai :"Ce mai face Maria?"....

https://www.youtube.com/watch?v=Ktj6o4_sS8k 

Stiu ce ai spune..... Stiu cat de mult ti-ar fi placut!.... 

Nu spun Ramas-bun, nu spun Adio!.....

Inca un fluture in sufletul meu!

Oamenii frumosi ne parasesc doar pentru a deveni fluturi..... 

Simply....

Pentru ca a venit vara..... a venit vacanta.... si exista o viata minunata dincolo de monitor si cursuri! :) 

Simply.....

Si inca ceva..... Dincolo de monitor, dincolo de realitatea virtuala..... exista oameni minunati care merita timpul si zambetul vostru! 

Simply.... Get outside and be ALIVE!

Muzica si vinul....

Compania ideala pentru serile linistite de primvara in care trecutul imi bate la usa... Chiar daca bate doar la usa amintirii.
Am invatat de-a lungul timpului ca daca reusesti sa inveti sa "iei frumosul din ce-a fost", in momentele in care trecutul iti bate in usa amintirii nu vei face nimic altceva decat sa zambesti larg si sa te bucuri intr-adevar de ceea ce a fost candva... E foarte adevarat ca e in firea umana sa tanjim sa re-traim ce-a fost odata  si de multe ori avem tendinta sa lasam nostalgia sa devina usor negativa, oftand dupa ceea ce a fost, uitand de partea frumoasa a lucrurilor si "innecandu-ne" in jumatatea goala de pahar : ce-ar fi fost daca?

Dupa cum vad eu lucrurile e simplu.... ce-ar fi fost daca?...Daca... ei bine, cu siguranta nu te-ai mai afla in momentul amintirilor. Si cu siguranta nu le-ai aprecia. Din pacate, asa suntem noi, nu apreciem ceea ce avem pana nu pierdem, si atunci ne plangem intrebandu-ne ce am fi putut avea....si cum ar fi fost daca....

Trec ani peste noi. Cararile vietii ne despart sau ne fac sa ne intalnim... Fiecare persoana aflata pe aceeasi carare cu noi inseamna ceva, ne invata ceva. Fiecare isi lasa amprenta asupra noastra intr-un fel sau altul.Unii mai mult, altii mai putin, insa amintirile sunt ceea ce ramane in urma fiecaruia.

"Nu ne amintim zile, ne amintim momente." - Cesare Pavese.

Momente....  de care nostalgia se agata si prinde radacini, invaluidu-se in jurul nostru ca o liana in jurul unui copac batran.... Amintirile, cel mai pretios lucru pe care il avem.

Nu fug de nostalgie. Imi place sa stau in seri de primvara, si nu numai, sa ascult muzica si sa beau un pahar de vin, nu intrebandu-ma "ce ar fi fost daca?"... ci incercand sa retraiesc macar partial bucuria momentelor. As minti daca as spune ca nu mi-as dori sa retraiesc anumite lucruri, dar stiu prea bine ca, daca ar fi cu putinta, nu as mai aprecia acum amintirile pe care le am.

Nostalgia cu siguranta imi aduce aminte de faptul ca traiesc!, ca am o viata plina, ca am responsabilitati fata de cei din jurul meu, ca oricat de curbate sau frante mi-au fost cararile pana acum, mereu am gasit drumul in fata mea. Ca asa cum trecutul imi bate la usa, peste tot in jurul meu se afla prezentul. Iar viitorul este ceea ce depinde de mine si de alegerile mele.

Trecutul imi este osul si carnea. El m-a creat, el este esenta mea. Stiu, vei spune ca nu e bine sa traiesti in trecut. Nu o fac si incerc sa fug de lucrul asta, vreau doar sa il  inteleg si sa-l accept ca parte din mine. Trecutul m-a facut ceea ce sunt. Prezentul imi este pielea si simturile... viitorul mi-e doar alegerea.

Amintirile.... muzica si.... paharul de vin.... un strop de viata! Un fel de a vedea cat de mult inseamna sa spui "Multumesc!" in momentul in care ceva minunat ti se  intampla.

Cat de important este sa-i multumesti persoanei care ti-a daruit o amintire.... Cat de  important este sa fii recunoscator pentru ceea ce ti se ofera....pentru ceea ce traiesti!

Muzica si vinul.....

Trecutul imi bate la usa si mi-e bine. Zambesc si stiu ca vreau sa traiesc mai mult, mai intens! Vreau mai multe amintiri!

Vreau mai multe momente decat zile!

Autoeducarea si subiectele tabu

Ma amuza teribil faptul ca desi traim in epoca vitezei, a tehnologiei,  a internetului, ne place totusi sa fim indolenti cu tot ceea ce ne poate scoate din zona de comfort pe care ne-am creat-o cu multa constiinta.
Desi lumea este intr-o continua schimbare, desi diferentele dintre generatii par niste prapastii mai ceva decat Groapa Marianelor, exista o parte a lucrurilor care pare ca stagneaza la acelasi stadiu incipient cu care au crescut cel putin bunicii nostrii.

Desi pe ici pe colo s-au incercat ceva abordari ale subiectelor "mai delicate" cu scopul de a educa publicul mai larg, prea putini au indraznit sa treaca de faza aceea de oripilare si de comfort pentru a deschide ochii spre o lume din ce in ce mai dubioasa si mai ... "oripilanta", spre lumea in schimbare, spre detronarea crezurilor si doctrinelor cu care au fost atat de prea mult obisnuiti.
Internetul.... o lume fara limite in care poti fi ceea ce  vrei sa fii, anonim sau nu; o lume virtuala in care fiecare se ascunde dupa un deget mult prea mic, aratand ca este ceea ce crede ca vor ceilalti sa vada.... Complicat? Ma indoiesc.

Ma surprind de multe studiind oamenii din jurul meu, din autobuz, din metrou... si incercand sa-mi dau seama ce e cu fiecare, creand scenarii si povesti, sau la randul meu oripilandu-ma. Din pacate insa.... cred ca singurul lucru care ma mai oripileaza in ziua de azi.... e prostia cu care atat de multi se mandresc. Dar, ma rog asta sunt eu....
Internetul.... minunea epocii noastre... din pacate nu pare a fi mai mult decat o lume virtuala in care ne place sa traim virtual si sa aratam cat de bine o facem!

Marea oportunitate pe care acesta o ofera, este, din pacate  atat de neapreciata si atat de nefolosita incat... incep sa cred ca acea zona de comfort si indocrinare in care traim este chiar maximul vointei noastre de a ne
imbunatati viata. Posibilitatea simpla si rapida de.... AUTOEDUCARE... este imperceptibila "internautilor".

Dar ceea ce ma amuza fantastic nu este asta.... ci faptul ca ne mandrim cu faptul ca... NU stim nimic, si chiar daca nu stim, nu ne intereseaza sa aflam. Si aici, raspunsul e la fel de simplu - a cauta sa aflam ceva ce nu stim inseamna a depasi zona de comfort, inseamna a depune un efort suplimentar si a lua in calcul posibilitatea schimbarii unor valori cu care traim fericiti, aparent. Am vrea mai mult, dar nu stim cum. Am vrea mai mult, dar nu suntem dispusi sa facem pasii de dupa linia de start. Vrem mai mult, dar degeaba si fara efort. Suntem constienti ca vrem mai mult si mai bine dar ne e teama de prejudecati; ne e teama sa nu stirbim acea imagine de "ceea ce vor ceilalti sa vada" pe care am construit-o cu atata truda.
Traim intr-o lume intr-o continua miscare, intr-o continua schimbare. Ne place, vrem sa tinem pasul cu ea, dar cu toate astea nu suntem in stare sa parasim zona de comfort a propriilor prejudecati.
Am fost indoctrinati ca anumite lucruri sunt tabu si cu asta basta! si ne oripilam cand cineva vorbeste deschis despre ele, sau mai grav daca privirile le intalnesc. N-am mai vazut practicarea celor 3 cruci si scuipatul in san... dar pe acolo pe undeva....

Ma amuza teribil de mult cei care se considera si se comporta de parca le stiu pe toate, cei pe care eu ii numesc "copiii macho". Desi unii dintre ei, din punct de vedere biologic nu mai au nimic de-a face cu copiii, din punct de vedere mental.... n-au nimic in plus.
Si pentru ca vorbeam de subiectele tabu, care inca sunt tabu, desi toata lumea "vorbeste" despre ele sunt inca un mister... iar treaba cu autoeducatul e mult prea complicata... vreau sa fac referire la lipsa educatiei sexuale. De ce? Pentru ca trebuie! Pentru ca desi traim in epoca informatiei... o facem degeaba.
Constat ca desi acesti "copii macho" se considera a fi niste mult prea minunati amanti, doar pentru faptul ca au trecut prin patul catorva pasarici, inca sunt incapabili sa faca diferenta intre verbele - si pardon de limbaj - a fute, a face sex si a face dragoste.
Fara indoiala toata lumea stie ca finalitatea acestor verbe este aproximativ aceeasi, ceea ce face sa-mi para confuzia mai usor de inteles, dar zau, dragilor! luati de mai cititi! Ca la filme va uitati degeaba - ma rog, daca o laba in fata monitorului va satisface pe viata, atunci aveti o scuza! Dar nu e vina voastra!
Educatia sexuala a lipsit si lipseste in continuare cu desavarsire in aceasta prea minunata tara in care toata lumea se considera un zeu (zeita) a sexului.

Deja am auzit fraza : "sexul vinde!" de mult prea multe ori ca sa mai pot sa o cred, si asta doar din prisma faptului ca vinde din pacate doar o imagine distorsionata a conceptelor: sexy, sexualitate, sex-appeal, senzualitate si prea multe altele, iar informatia care ar trebui sa fie absorbita este practic invizibila. In acelasi timp am vazut si auzit prea putini parinti care sa deschida acest subiect in fata copiilor si sa vorbeasca sincer despre nevoile fiziologicice - pana la urma, despre sex, beneficii si practicarea lui. Se pare ca acele prejudecati de gen : sexul e rusinos, inca isi pun amprenta asupra vietii si educatiei noastre.
Desi este un aspect al vietii noastre de zi cu zi, sexul este inca considerat un subiect delicat, un subiect tabu, rusinos, care socheaza.... si care oripileaza.

Oripileaza, dragilor, pentru ca atata timp cat tinerii nu au educatia necesara se vor comporta asa cum vad, aud, citesc, iar vulgaritatea, care pana la urma ar trebui sa ramana in dormitor este intalnita pe strada, in autobuze si metrou... De ce va mai mirati?
Si daca suntem incapabili sa ne educam tinerii sau macar sa-i invatam sa se autoeduce, de ce va mai mirati ca viata intima de cuplu este un fiasco?
Din pura curiozitate, las o intrebare deschisa.... la care, consider ca ar trebui macar sa va ganditi daca nu sa raspundeti : Ce este sexul? Cum il percepeti voi? Si de ce educarea este atat de dificila?

Poate ca este o intrebare mult prea delicata, dar sincer mi se pare fundamentala. Poate sunt eu defecta.... desi nu cred.

Esenţialul vieţii

Motto : “ Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.”  - Antoine de Saint – Exupery

Lucrurile esenţiale în viaţă sunt invizibile privilor celor ce caută doar să vadă.

Deşi ne trăim viaţa prin simţuri, câţi dintre noi trăim cu adevărat? Câţi dintre noi am învăţat să vedem ceea ce simţurile nu dezvăluie? Câţi dintre noi am învăţat să vedem nevăzutul?

Până acum, de-a lungul vieţii, am  învăţat că “dacă dragoste nu e, nimic nu e ” (Marin Preda), am învăţat că fără a privi lucrurile dincolo de aparenţă, totul este superficial şi rece.

Trăim într-o societate în care sistemul de valori pare inversat cu ceea ce ar trebui să fie. Un sistem de valori în care materialismul şi palpabilul deţin supremaţia, iar spiritualitatea şi iubirea par a fi rupte din basmele pentru copii.

Societatea modernă, într-o continuă forfotă, într-o luptă absurdă împotriva firii şi a timpului, uită să trăiască, ajungând în punctul în care banul este credinţa absolută, muncind pentru a trăi şi trăi pentru a munci, irosind cel mai important lucru pe care îl avem în viaţă : timpul.

De multe ori îmi privesc cu amărăciune amicii, prietenii şi constat că a trecut peste ei, o jumătate de viaţă sau mai bine şi ei încă nu au trăit, nu au simţit viaţa, nu s-au bucurat de micile plăceri vinovate sau nevinovate, uitând esenţialul : există un timp pentru toate!

Luptăm absurd împotriva timpului, încercând să devenim ceva şi totuşi neştiind ce sau cum, încercând să sărim etape importante ale vieţii, devenind sclavi ai unui sistem pe care noi l-am impus, un sistem pe care îl servim conştiincioşi şi datorită căruia, esenţialele vieţii lipsesc cu desăvârşire.

Un sistem care să evite cu orice preţ lipsurile sau suferinţele de orice fel, construidu-ne o viaţă egoistă şi individuală, într-o bulă de săpun, în care avem toată credinţa că nu se va sparge niciodată, în care timpul irosit nu contează, în care uităm să apreciem, să iubim sau să respectăm.

O bulă de săpun ca un Univers în care individul este singurul care contează, care merită totul fără a depune cel mai mic efort, individul este supremul şi cel mai important, individul este Alfa şi Omega!

O lume întreagă de bule individuale în care ceea ce se vede e ceea ce contează, iar “a epata” a devenit scopul vieţii. O lume în care dacă nu eşti văzut, nu exişti!

Am uitat complet că timpul suferinţelor şi a lipsurilor este de fapt timpul care ne învaţă cine suntem şi ce putem fi.

Ignorăm timpul prezent, alegând de cele mai multe ori să ne resemnăm într-un trecut ce acum pare a fi glorios, deşi atunci când a fost prezent l-am ignorant total.

Alţii aleg să trăiască într-un potenţial viitor în care nimeni şi nimic nu are drept să intervină, făcându-şi planuri pentru luna viitoare, anul viitor, ignorând complet prezentul, chiar şi atunci când acesta înseamnă un moment plănuit deja.

Cum putem pretinde că trăim atunci când nu apreciem nimic din ceea ce avem la timpul prezent? Cum putem nega  faptul că ignorăm timpul, esenţial în viaţa noastră, când noi vrem mereu şi mereu altceva? Cum putem nega faptul că ignorăm timpul atunci când nimic din ceea ce avem acum nu e suficient, nu e văzut, nu e apreciat, căutând mereu să avem mai mult?

Trăim egoist şi uităm ce înseamnă oamenii de lângă noi. Uităm ce înseamnă să ai un prieten.

Prietenia… descrisă de Aristotel ca “un suflet în două trupuri”, este din păcate doar un cuvânt din vocabularul nostru, pe care îl folosim fără a-i cunoaşte însemnătatea.

Ne-am închis într-o lume virtuală cu “prieteni” virtuali cărora le spunem ceea ce credem că vor să audă, ascunzându-ne după monitorul unui calculator, după o mască.

“Prietenul este acela care îţi dă libertatea să fii însuţi” (J.Morrison).

Pretindem că avem prieteni, însă câţi dintre noi ştim să fim prieteni? Câţi dintre noi îşi aruncă armura şi măştile şi ne dezvăluim aşa cum suntem?

Ne spunem unul altuia ceea ce vrem să auzim, din păcate nu ceea ce ar TREBUI să auzim, pentru că, nu-i aşa?, adevărul de cele mai multe ori doare iar noi nu am învăţat să acceptăm această durere.

Din păcate nu realizăm că ceea ce ar trebui să auzim este de fapt ceea ce avem nevoie să ştim pentru a evolua. Şi ne judecăm unii pe alţii după vorbe, când faptele sunt cele care spun adevărul, apoi ne întrebăm de ce suntem SINGURI PRINTRE OAMENI?...

A avea un prieten înseamnă mai mult decât un timp plăcut petrecut împreună şi o vorbă “bună” într-un moment de cumpăna. A avea un prieten înseamnă puterea de a te lăsa ajutat atunci când împrejurările o cer, însemnă să nu ceri niciodată ceea ce nu ţi se poate da şi a accepta ceea ce primeşti ca fiind tot ce se poate da, a dărui tot ce poţi oferi fără teama zilei când nu vei mai avea nimic al tău, a împărţi ceea ce eşti cu adevărat şi a îmbrăţişa ceea ce ai putea deveni.

Mai cred că prietenia nu se cumpără, nu se cere şi nu se oferă ci se construieşte. Se construieşte cu iubire de sine, cu iubire de celălalt, cu încredere în sine şi în celălalt, legate cu sete de adevăr, dorinţa de iubire şi multă responsabilitate.

Un prieten reprezintă un scut pentru prietenul său.

Uităm, însă, că fiecare persoană ce trece prin viaţa noastră, în orice moment, ne învaţă ceva. Cred că fiecăruia ne este o sortit un timp din viaţa altcuiva.

Cred că dezamăgirile, despărţirile, distanţa şi toate celelalte sunt doar un mod  prin care viaţa ne învaţă să apreciem ceea ce am avut, în speranţa că vom aprecia ceea ce avem. Chiar dacă este târziu, dacă o persoană a ieşit din viaţa noastră, n-ar trebui să uităm niciodată că acelei persoane i-am acordat timpul nostru şi ne-a fost acordat timpul ei.

“E lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine a avut un prieten.”

Iar dacă noi nu suntem nimic altceva decât o înşiruire a faptelor şi alegerilor noastre ar fi corect să reflectăm asupra alegerilor din trecut pentru că în fiecare din noi există şi “seminţe bune” şi “seminţe rele” şi doar noi suntem cei în măsură să decidem pe care din aceste seminţe să le creştem.

Noi ne alegem credinţa, negativismul sau pozitivismul şi noi acţionăm şi ne comportăm conform alegerilor noastre.

Noi suntem cei care niciodată nu suntem mulţumiţi de ceea ce avem, nu suntem mulţumiţi de locul unde ne aflăm, dar aproape niciodată nu privim în noi pentru a vedea unde greşim.

E lucru greu să separi seminţele bune de cele rele, dar mai ales să îţi asumi responsabilitatea asupra ta, a alegerilor tale, a întregii vieţi. E mult mai uşor să îi învinuieşti pe cei din jur, în loc să priveşti în tine şi să-ţi recunoşti “baobabii”.

Nu contează nici cine eşti şi nici de unde vii, important este cine alegi să fii!

Dacă timpul este făuritorul şi călăul tuturor lucrurilor, atunci iubirea este cea care face viaţa suportabilă.

“Când iubeşti trăieşti, în rest….exişti” o spunea Alexandre Dumas şi cât sens are această afirmaţie, căci… ce-ar fi viaţa fără iubire?

Iubirea este însăşi esenţa vieţii. Forţa care ne face să suportăm şi să îndrăgim viaţa, forţa care ne face să ne bucurăm de lucrurile cele mai simple, forţa care ne dezvăluie frumosul.

Iubirea poate să însoţească toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Dacă învăţăm plini de iubire vom înţelege mult mai uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime şi strălucire.

A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar.

A iubi înseamnă a te lăsa învăluit de cea mai mare furtună a vieţii.

Da, dragostea e frumoasă, e bună, e gingaşă, e purificatoare, dar în acelaşi timp ea este un vârtej al dorinţelor nestăvilite, este o ploaie de amintiri, un potop de sentimente şi simţiri în contradicţie.

Lumea celui ce iubeşte se împarte în două. Iubeşti şi urăşti, doreşti şi ţi-e teamă, speri şi negi…

Totul e mai frumos, totul are sens, orice barieră poate fi depăşită, orice problemă, rezolvată, dar în acelaşi timp, fără iubirea celui iubit, nimic nu are sens, nimic nu are importanţă, iar paradisul iubirii se transformă în iadul însingurării.

“Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge; memoria noastră îl reţine întotdeauna pe cel care iubeşte mai mult - pierzătorul -, pentru că el a trecut prin iad.”- (Emil Cioran)

Când învăţăm să iubim învăţăm că odată cu dragostea cea mai pură care ne înalţă către culmile nebănuite ale fericirii vine şi cea mai mare suferinţă.

Oricât am vrea şi oricât am spune că iubirea adevărată este necondiţionată, atunci când iubeşti dar nu eşti iubit de persoana pe care o iubeşti, viaţa însăşi este suferinţă, iar amintirile sunt armele cele mai iscusite a nefericirii şi singurătăţii. 

Eu cred că scopul vieţii sunt amintirile pe care ni le creem, căci la final, sunt singurul lucru care ne rămâne şi singurul lucru pe care îl lăsăm  în urma noastră.

Suntem nimic altceva decât gladiatori în arena vieţii. Un Colosseum magnific în care trebuie să ne învingem în primul rând, proprii demoni.

Un Colosseum în care frica trebuie cucerită. Nu alegem să ne naştem, dar odată ce acest lucru se întâmplă, învăţăm să luptăm. Pentru a dobândi însă puterea de a supravieţui în această arenă, trebuie mai întâi să acceptăm ideea morţii.

Şi cum poţi oare accepta finalul dacă nici măcar nu ai trăit?

Dacă nu ai iubit?

“A iubi înseamnă a suferi şi cam mulţi fug de suferinţă. Puţini ştiu să iubească.” (Emil Cioran).

Deşi trăim într-o lume egoistă, cu toţii am iubit sau vom iubi, măcar o dată în viaţă.

Nimic nu se naşte fără iubire.

Fără iubire şi fără timpul acordat iubirii, arta nu s-ar fi născut, noi nu am fi înţeles lumea şi viaţa, noi nu am fi evoluat.

“Şi totuşi există iubire,

 Şi totuşi există blestem

 Dau lumii, dau lumii de ştire,

 Iubesc, am curaj şi mă  tem.” (Adrian Păunescu)