Motto : “ Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” - Antoine de Saint – Exupery
Lucrurile esenţiale în viaţă sunt invizibile privilor celor ce caută doar să vadă.
Deşi ne trăim viaţa prin simţuri, câţi dintre noi trăim cu adevărat? Câţi dintre noi am învăţat să vedem ceea ce simţurile nu dezvăluie? Câţi dintre noi am învăţat să vedem nevăzutul?
Până acum, de-a lungul vieţii, am învăţat că “dacă dragoste nu e, nimic nu e ” (Marin Preda), am învăţat că fără a privi lucrurile dincolo de aparenţă, totul este superficial şi rece.
Trăim într-o societate în care sistemul de valori pare inversat cu ceea ce ar trebui să fie. Un sistem de valori în care materialismul şi palpabilul deţin supremaţia, iar spiritualitatea şi iubirea par a fi rupte din basmele pentru copii.
Societatea modernă, într-o continuă forfotă, într-o luptă absurdă împotriva firii şi a timpului, uită să trăiască, ajungând în punctul în care banul este credinţa absolută, muncind pentru a trăi şi trăi pentru a munci, irosind cel mai important lucru pe care îl avem în viaţă : timpul.
De multe ori îmi privesc cu amărăciune amicii, prietenii şi constat că a trecut peste ei, o jumătate de viaţă sau mai bine şi ei încă nu au trăit, nu au simţit viaţa, nu s-au bucurat de micile plăceri vinovate sau nevinovate, uitând esenţialul : există un timp pentru toate!
Luptăm absurd împotriva timpului, încercând să devenim ceva şi totuşi neştiind ce sau cum, încercând să sărim etape importante ale vieţii, devenind sclavi ai unui sistem pe care noi l-am impus, un sistem pe care îl servim conştiincioşi şi datorită căruia, esenţialele vieţii lipsesc cu desăvârşire.
Un sistem care să evite cu orice preţ lipsurile sau suferinţele de orice fel, construidu-ne o viaţă egoistă şi individuală, într-o bulă de săpun, în care avem toată credinţa că nu se va sparge niciodată, în care timpul irosit nu contează, în care uităm să apreciem, să iubim sau să respectăm.
O bulă de săpun ca un Univers în care individul este singurul care contează, care merită totul fără a depune cel mai mic efort, individul este supremul şi cel mai important, individul este Alfa şi Omega!
O lume întreagă de bule individuale în care ceea ce se vede e ceea ce contează, iar “a epata” a devenit scopul vieţii. O lume în care dacă nu eşti văzut, nu exişti!
Am uitat complet că timpul suferinţelor şi a lipsurilor este de fapt timpul care ne învaţă cine suntem şi ce putem fi.
Ignorăm timpul prezent, alegând de cele mai multe ori să ne resemnăm într-un trecut ce acum pare a fi glorios, deşi atunci când a fost prezent l-am ignorant total.
Alţii aleg să trăiască într-un potenţial viitor în care nimeni şi nimic nu are drept să intervină, făcându-şi planuri pentru luna viitoare, anul viitor, ignorând complet prezentul, chiar şi atunci când acesta înseamnă un moment plănuit deja.
Cum putem pretinde că trăim atunci când nu apreciem nimic din ceea ce avem la timpul prezent? Cum putem nega faptul că ignorăm timpul, esenţial în viaţa noastră, când noi vrem mereu şi mereu altceva? Cum putem nega faptul că ignorăm timpul atunci când nimic din ceea ce avem acum nu e suficient, nu e văzut, nu e apreciat, căutând mereu să avem mai mult?
Trăim egoist şi uităm ce înseamnă oamenii de lângă noi. Uităm ce înseamnă să ai un prieten.
Prietenia… descrisă de Aristotel ca “un suflet în două trupuri”, este din păcate doar un cuvânt din vocabularul nostru, pe care îl folosim fără a-i cunoaşte însemnătatea.
Ne-am închis într-o lume virtuală cu “prieteni” virtuali cărora le spunem ceea ce credem că vor să audă, ascunzându-ne după monitorul unui calculator, după o mască.
“Prietenul este acela care îţi dă libertatea să fii însuţi” (J.Morrison).
Pretindem că avem prieteni, însă câţi dintre noi ştim să fim prieteni? Câţi dintre noi îşi aruncă armura şi măştile şi ne dezvăluim aşa cum suntem?
Ne spunem unul altuia ceea ce vrem să auzim, din păcate nu ceea ce ar TREBUI să auzim, pentru că, nu-i aşa?, adevărul de cele mai multe ori doare iar noi nu am învăţat să acceptăm această durere.
Din păcate nu realizăm că ceea ce ar trebui să auzim este de fapt ceea ce avem nevoie să ştim pentru a evolua. Şi ne judecăm unii pe alţii după vorbe, când faptele sunt cele care spun adevărul, apoi ne întrebăm de ce suntem SINGURI PRINTRE OAMENI?...
A avea un prieten înseamnă mai mult decât un timp plăcut petrecut împreună şi o vorbă “bună” într-un moment de cumpăna. A avea un prieten înseamnă puterea de a te lăsa ajutat atunci când împrejurările o cer, însemnă să nu ceri niciodată ceea ce nu ţi se poate da şi a accepta ceea ce primeşti ca fiind tot ce se poate da, a dărui tot ce poţi oferi fără teama zilei când nu vei mai avea nimic al tău, a împărţi ceea ce eşti cu adevărat şi a îmbrăţişa ceea ce ai putea deveni.
Mai cred că prietenia nu se cumpără, nu se cere şi nu se oferă ci se construieşte. Se construieşte cu iubire de sine, cu iubire de celălalt, cu încredere în sine şi în celălalt, legate cu sete de adevăr, dorinţa de iubire şi multă responsabilitate.
Un prieten reprezintă un scut pentru prietenul său.
Uităm, însă, că fiecare persoană ce trece prin viaţa noastră, în orice moment, ne învaţă ceva. Cred că fiecăruia ne este o sortit un timp din viaţa altcuiva.
Cred că dezamăgirile, despărţirile, distanţa şi toate celelalte sunt doar un mod prin care viaţa ne învaţă să apreciem ceea ce am avut, în speranţa că vom aprecia ceea ce avem. Chiar dacă este târziu, dacă o persoană a ieşit din viaţa noastră, n-ar trebui să uităm niciodată că acelei persoane i-am acordat timpul nostru şi ne-a fost acordat timpul ei.
“E lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine a avut un prieten.”
Iar dacă noi nu suntem nimic altceva decât o înşiruire a faptelor şi alegerilor noastre ar fi corect să reflectăm asupra alegerilor din trecut pentru că în fiecare din noi există şi “seminţe bune” şi “seminţe rele” şi doar noi suntem cei în măsură să decidem pe care din aceste seminţe să le creştem.
Noi ne alegem credinţa, negativismul sau pozitivismul şi noi acţionăm şi ne comportăm conform alegerilor noastre.
Noi suntem cei care niciodată nu suntem mulţumiţi de ceea ce avem, nu suntem mulţumiţi de locul unde ne aflăm, dar aproape niciodată nu privim în noi pentru a vedea unde greşim.
E lucru greu să separi seminţele bune de cele rele, dar mai ales să îţi asumi responsabilitatea asupra ta, a alegerilor tale, a întregii vieţi. E mult mai uşor să îi învinuieşti pe cei din jur, în loc să priveşti în tine şi să-ţi recunoşti “baobabii”.
Nu contează nici cine eşti şi nici de unde vii, important este cine alegi să fii!
Dacă timpul este făuritorul şi călăul tuturor lucrurilor, atunci iubirea este cea care face viaţa suportabilă.
“Când iubeşti trăieşti, în rest….exişti” o spunea Alexandre Dumas şi cât sens are această afirmaţie, căci… ce-ar fi viaţa fără iubire?
Iubirea este însăşi esenţa vieţii. Forţa care ne face să suportăm şi să îndrăgim viaţa, forţa care ne face să ne bucurăm de lucrurile cele mai simple, forţa care ne dezvăluie frumosul.
Iubirea poate să însoţească toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Dacă învăţăm plini de iubire vom înţelege mult mai uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime şi strălucire.
A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar.
A iubi înseamnă a te lăsa învăluit de cea mai mare furtună a vieţii.
Da, dragostea e frumoasă, e bună, e gingaşă, e purificatoare, dar în acelaşi timp ea este un vârtej al dorinţelor nestăvilite, este o ploaie de amintiri, un potop de sentimente şi simţiri în contradicţie.
Lumea celui ce iubeşte se împarte în două. Iubeşti şi urăşti, doreşti şi ţi-e teamă, speri şi negi…
Totul e mai frumos, totul are sens, orice barieră poate fi depăşită, orice problemă, rezolvată, dar în acelaşi timp, fără iubirea celui iubit, nimic nu are sens, nimic nu are importanţă, iar paradisul iubirii se transformă în iadul însingurării.
“Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge; memoria noastră îl reţine întotdeauna pe cel care iubeşte mai mult - pierzătorul -, pentru că el a trecut prin iad.”- (Emil Cioran)
Când învăţăm să iubim învăţăm că odată cu dragostea cea mai pură care ne înalţă către culmile nebănuite ale fericirii vine şi cea mai mare suferinţă.
Oricât am vrea şi oricât am spune că iubirea adevărată este necondiţionată, atunci când iubeşti dar nu eşti iubit de persoana pe care o iubeşti, viaţa însăşi este suferinţă, iar amintirile sunt armele cele mai iscusite a nefericirii şi singurătăţii.
Eu cred că scopul vieţii sunt amintirile pe care ni le creem, căci la final, sunt singurul lucru care ne rămâne şi singurul lucru pe care îl lăsăm în urma noastră.
Suntem nimic altceva decât gladiatori în arena vieţii. Un Colosseum magnific în care trebuie să ne învingem în primul rând, proprii demoni.
Un Colosseum în care frica trebuie cucerită. Nu alegem să ne naştem, dar odată ce acest lucru se întâmplă, învăţăm să luptăm. Pentru a dobândi însă puterea de a supravieţui în această arenă, trebuie mai întâi să acceptăm ideea morţii.
Şi cum poţi oare accepta finalul dacă nici măcar nu ai trăit?
Dacă nu ai iubit?
“A iubi înseamnă a suferi şi cam mulţi fug de suferinţă. Puţini ştiu să iubească.” (Emil Cioran).
Deşi trăim într-o lume egoistă, cu toţii am iubit sau vom iubi, măcar o dată în viaţă.
Nimic nu se naşte fără iubire.
Fără iubire şi fără timpul acordat iubirii, arta nu s-ar fi născut, noi nu am fi înţeles lumea şi viaţa, noi nu am fi evoluat.
“Şi totuşi există iubire,
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire,
Iubesc, am curaj şi mă tem.” (Adrian Păunescu)
