Cateodata imi doresc sa fiu copil, sa cred in basme, sa cred ca imposibilul este posibil....
Desi, am ajuns la o varsta la care, viata mi-a tras si mie cateva perechi de palme, cateodata imi doresc sa cred ca "frumoasa adormita" poate fi trezita de sarutul printului ei....
O alta dimineata cu ochii injectati, cu capul greu si sufletul sfasiat....Mi-as fi dorit sa pot crede ca razele soarelui vor face din ziua asta, una mai buna...
Buchetul mare de flori cu panglica funerara infasurata in jurul lui.... "Nu te vom uita niciodata, Diana!" m-a re-adus cu picioarele pe pamant, in mocirla vietii...
Da, viata e frumoasa si trebuie pretuita, timpul e tot ceea ce avem mai de pret pe lumea asta si trebuie sa invatam sa-l folosim intr-un mod prielnic noua....de acord.... pana in punctul in care realizezi ca ... intotdeauna dupa soare, va veni si ploaia, iar odata cu ploaia, sunt sanse mari sa mocirleasca totul.... si stai in namol pana la genunchi. Si, da, stiu! ca ar trebui sa te gandesti numai la momentele insorite si sa zambesti.... Durerea nu asta e...
Durerea e atunci cand realizezi ca momentele insorite trecute, sunt tot ce au ramas, ca viata ti-a mai donat un norisor de ploaie, si cerul tau se acopera incet incet cu nori de furtuna...
Oamenii dragi, prietenii.... sunt cei cu care iti alungi norii de furtuna, corect!? Ei sunt momentele tale insorite! dar ce te faci cand ei nu mai sunt? Cand nu se mai pot intoarce?
Da, stiu.... ramane amintirea lor....
Am ajuns la cimitir... pe aleea insorita, oameni de toate felurile... Unii veniti la cersit, altii cu buchete de flori si lacrimi sincere in coltul ochilor.... Doua batrane asteapta linistite pe o banca urmatoarea inmormantare... Bocitoare!?....
Cu fiecare pas facut in fata celuilalt, privirea mi se incetoseaza si mai mult... Ochelarii de soare imi ascund lacrimile. Nu recunosc pe nimeni. O batrana imbracata intr-o camasa alba, patata pe piept, ma indreapta spre capela. Simt cum inima mi-o ia la goana iar picioarele mi se inmoaie. Mi-e greu sa respir. "Nu acum! nu acum! Stai dreapta! Respira!" - imi sopteste ceva din cap....
In fata capelei...totul se pietrifica. Timpul se opreste. Totul e in "slow motion"... Intru....numai flori.... Doua femei ma intampina... O recunosc pe mama Dianei.... "Tu cine esti, mama?".... Fara sa-mi dau seama o imbratisez si-i soptesc cu glasul frant de lacrimi... "O prietena....." si atat.
Ma intorc spre dreapta si-mi doresc sa nu fii fost acolo! Raman impietrita si-mi imaginez sarutul printului ce-o va trezi din somn.... "Dormi in pace, doamna!"....
Nu mai pot gandi....
Ies, o iau la sanatoasa, merg cat ma tin picioarele fara sa stiu in ce directie... ma prabusesc pe o banca, imi aprind o tigare si trag fum dupa fum, insetata de drog. Plang, de parca n-as fi facut-o niciodata....
Nu am puterea sa te vad pe "ultimul drum" - iti soptesc, sperand sa ma poti auzi.
Oamenii frumosi ne parasesc doar pentru a deveni fluturi!
Momente insorite pe cerul vietii noastre.... Cu cata durere ne raman acum doar amintirile...acum! cand realizam ca altele nu mai putem naste.
O sa ne lipsesti, draga Doamna! O sa ne lipseasca zambetul tau si vocea blanda, mereu vesela!
